Cresc.

Când apar acei oameni care-ţi oferă toţi ce-ţi dorelti îţi dai seama că defapt nu au apărut dintr-odată ci că mereu au fost acolo, dar părţile întunecate ale zilelor te-au oprit din a vedea şi momentele când au fost banali şi nu ţi-au adus decât zâmbete prea mici faţă de ceea ce îţi doreai.
Dar e deajuns să ştii atunci că trebuie să fii mai bun doar pentru ei şi că trebuie să fii fericit doar ca să-i mulţumeşti măcar puţin şi pe ei, pentru tot cât au făcut pentru tine. Şi înţeleg şi eu asta acum şi mă bucur că îmi dau seama, chit că pentru anumite momente e prea târziu.
Cel care m-a inspirat pentru acest post este tatăl meu care nu încetează să fie cel mai bun tată nici când eu îl dezamăgesc, nici când îşi doreşte un lucru de la mine, iar eu par a nu fi atât de interesată precum s-ar aştepta el să fiu, nicicând.
Sunt mulţumită şi deşi adolescenţa nu încetează să mă pună la încercarea şi să încerce să mă dărâme prin drumurile ei întortocheate, voi încerca să am o coloană vertebrală (atât cât poate un şoricel ;p) şi să merit titlul de majoră, adult, orice aş fi acum. Eu tot o adolescentă rămân, oricum m-aş fi schimbat în faţa legii, dar e o responsabilitate, nu? Diferenţa eu n-o simt, însă simt că trebuie să mă schimb şi nu pentru că am 18 ani, ci pentru că voi avea nevoie de schimbarea asta pe viitor.
Sunt fericită pentru că ştiu că voi reuşi să fiu aşa cum îmi doresc, pentru că voi reuşi să merg mereu înainte indiferent dacă sprijinul pe care mi-l doresc va fi sau nu acolo.

Random. -

It isn't that I do not care, but it starts once again and I know that this time I won't have the strength to lift my mood from wherever it will be when I'm done, when they're done.
I'd like to be revived by some strange feeling, a feeling which would make my writing worth reading, a feeling which would make my days worth the light. Such a light. It is fading anyway, since winter is not that far away.

I want snow for my birthday. Is that too much to ask?
Well, probably yes, because there are no signs of such phenomena.
But I want it.
So bad.

Random.

(click on the photo)

However..


I found myself laying there as if my mystery was suddenly solved and as soon as I would have been noticed, everything could be just fine. But who would notice me? I already know that the world doesn't revolve around me as it doesn't revolve around anyone I know. But mine does, their does. It's an odd intersection we like at life. How every single one of our lives gets to be an intersection of many circles around people, around our friends. Because, although we say we do not care about some people, by knowing them, at some point, we revolve around them, we intersect our own circle with theirs. Even when we hate..
However, there are several circles bigger than any others, such as politicians' circles or well-known scientists' circles. So, maybe the world revolves around them? Or do we revolve around the world, since it has a round, circle kind of shape? It might be, but is it?

Discuţie

În căderi ne pierdem răsăritul şi vedem doar apusuri, fără să mai conştientizăm vreun început oricât de multe s-au sacrificat pentru a ni se da acea şansă şi oricât de multă fericire am adus. Dar ne izolăm existenţa şi o raportăm doar la acele întâmplări şi persoane care ne-au făcut să cădem, însă ce nu deosebim este marmura tare pe care am căzut de abisul în care am cădea dacă am pune punct. Aparent abisul ar părea mai curând mic şi o metodă de a ridica greutăţile de pe umeri, decât o mare de timp şi spaţiu din care nu ne mai putem întoarce şi la fundul căreia nu ajungem decât prea târziu pentru salvare.
Ştiu, este o temă des abordată de mulţi oameni în mult prea multe lucrări/postări/cărţi/etc. ca unii să o mai bage în seamă, plus apare ca superficială, o temă de copil emo, care nu ştie că adevăratele greutăţi ale vieţii încep după adolescenţă, iar adolescenţa rămâne o perioadă critică în care decidem cum vom înfrunta acele greutăţi. Ei bine, să fiu considerată cum o fi, dar mi s-a părut că timpul a trecut şi eu n-am fost în stare să scriu prea multe aşa că îmi reintru în ritm prin astfel de articole superficiale, în cuvinte mai mult sau mai puţin superficiale. Paradox, constrast? Indiferent, nu cred că mai contează atât de mult.
Cât despre ceea ce am vorbit în paragraful anterior, îmi permit să zic că mintea mea nu funcţionează aşa şi încerc să mă reglez pe undele ce duc spre fericire sau în orice caz o iluzie a ei apreciind lucrurile simple, decât să mă trezesc că nu mă mai opresc din cădere şi asta nu din cauza tuturor eşecurilor, unul după altul, ipotetic existente, ci din vina mea personală.
Punctul îl pune natura/Dumnezeu, în funcţie de concepţii, principii şi credinţe. Acum depinde pe ce treaptă ne punem, putem crede şi altceva. Cum zicea Dostoievski prin personajele sale în Demonii :"Cine are curajul să se sinucidă, acela a dezvăluit taina minciunii." şi "Cine va învinge suferinţa şi frica acela va deveni el însuşi Dumnezeu." Ei bine, aici sunt alte credinţe ale unor oameni ce nu au existat prin acele nume şi prin exact acele trăsături, dar sunt imaginile unor oameni ce există, au existat şi vor exista întotdeauna. În opinia personajelor, să te sinucizi îţi devi propriul Dumnezeu, căci ai îndrăznit să înfrunţi natura prin mijloace iluzoriu divine. Dar nu oricum, ci fără frică. Fără teama de viitorul vieţii, turnura pe care o poate lua aceasta, fără teama de durere şi de pierderi ci cu credinţa că astfel viaţa tuturor se va schimba şi că astfel realizezi tu acel ceva ce-l doreai. Ei bine, pare credibilă această ipoteză, nu? Câţi sunt cei care se gândesc la sinucidere fără gram de frică? De viitor, de trecut sau de prezent?
Şi totuşi eu, cu ideile mele de adolescent superficial, contrazic această ipoteză fără să mă gândesc că poate l-aş contrazice pe Dostoievski, marele Dostoievski. Şi asta pentru că ipoteza aceasta poate fi una dobândită prin gândire şi nu neapărat credinţă în ea, ori prin comunicare, în orice fel de cerc, loc de unde poate a şi luat imaginile acestor oameni. Revenind, ziceam că eu contrazic. Indiferent cum ne sinucidem putem deveni proprii noştii Dumnezei în mintea oricui află de inspravă căci pe ei nu i-am influenţat decât în acea mică parte care se numeşte prietenia/cunostinţa/amiciţia dintre noi şi respectivele persoane. Putem zdruncina diverşi oameni care să recurgă la aceaşi acţiune ca şi noi, însă prin atitudinea nepăsătoare şi prin lipsa fricii e sigur că ne-am detaşat cumva de nivelul simplu al unei prietenii şi suntem mai reci, aşa cum mulţi oameni tind să vrea să fie.
Aşa că indiferent de credinţă, repet, mintea-mi nu funcţionează astfel ci e o simplă discuţie între mine şi pagina aceasta de blog, ulterior vizitată de dumneavoastră. :)

Update proiect.

Acum avem şi site. REDESCOPERĂ-ŢI ORAŞUL .

Maybe I should tell you that I have no intention what-so-ever to ruin my future for this friendship that seems to have more downhills than the reverse. Maybe I am just somehow selfish but even if I ruin it you would not see this and moreover, you would not even care. So why the trouble?
I will miss you, anyway. But why do I speak such nonsense when I have one more year left to not miss people. Even though they are far away.. Anyhow, I am sure that being selfish when it comes to this issue, it's for the best.

Declan Galbraith - Ego you


Nu, nu am uitat să spun şi de noul proiect EUdivers, doar că am avut perioada aceea nu tocmai grozavă în care orice aş fi scris părea să fie ca o pată de culoare total anapoda pe o pânză murdară de multe alte gânduri. Dar vă zic acum.
Avem un nou proiect, care mie personal îmi place în mod deosebit fiindcă în urmă cu ceva timp observasem şi eu clădirile vechi ale Tulcei care nu erau băgate în seamă, dar despre care desigur că nu ştiam nimic. Ei bine, aţi fi uimiţi să aflaţi cât de frumos a fost odată oraşul nostru drag şi cum îl distrugem noi prin indiferenţă, dar şi ignoranţă, unii dintre noi. Aşa că luăm atitudine şi rezolvăm ceva, nu? Nu e aşa normal? Eh, da, este, dar nu e uşor şi asta o ştim cu toţii. Putem încerca şi să vedem ce are să iasă.
Pentru mai multe detalii legate de proiect mergeţi la REDESCOPERĂ-ŢI ORAŞUL sau EUdivers şi să sperăm că vă place, iar tinerilor tulceni le spun spor şi sper să se implice :D .

(Not mine. Credit for whoever did this wallpaper.)
Globus - Take me away

Everything passing us by and even time wondering whether it should stop.
Oh, lovely autumn, how am I supposed to cope with you leaving when you do?
I miss you, for I haven't seen you in such a long while, and I love you dearly, because you are the one that has been there, even if you couldn't bear the love I showed you. You never ran away.
You never will.
But I shall do it.
So go. Go on.
It's time for us to fall apart as friends and to find each other some other time, again, as we already did.
Please, do what you already do: do not look back.
I need you to leave and never come back, as I will come where you are.
And we shall be in the same stupid city, in the same stupid college, but just some people that know each other.
Some mere humans that once have been friends.

Thank you!

:D Subsciption.. de 3 luni. Nu ştiu exact cine este, dar mulţumeeeesc! Arigato! :D

The clock is ticking..

Timpul trece pe lângă mine şi nici nu-mi dau seama când frunzele cad, când începe iar să plouă fără fulgere şi tunete, când se sfârşeşte şi începe din nou. Nici nu ştiu ce, dar mă trezesc acum şi-mi spun că a venit toamna de mult, că iar pierd timpul şi iar o iau de la capăt cu nevoi, interese, dar mai ales programe, orare, care să mă ţină ocupată şi cu greu reuşesc să mă ţin de ele.
Ce am făcut vara asta? Ei bine nu ştiu, din anumite puncte de vedere, dar pot spune că cele mai frumoase amintiri le am în cutiuţa Vara 2009. Au fost şi altele, în alte veri, dar poate fiindcă am crescut am început să percep totul diferit şi acum văd cum este să fii conştient de fiecare acţiune şi mai ales să gândeşti fiecare pas, nu doar după ce l-ai făcut ci şi înainte.
E drept, nu am scris prea mult, am tras de timp, nu am fost în stare şi uşor se ducea săptămâna şi eu nu făceam ceea ce trebuia. Îmi pare rău, dar încerc, încerc să scap de starea aceea de moleşeală care mă cuprinde de multe ori şi sper că uşor va trece. Primul lucru? Voi încerca să scriu "Vacanţă de voluntar" pentru selecţia EUdivers, redacţie Dublu-click, deşi în parte nu mi se pare corect, dar mă conformez, doar de aceea sunt regulile, iar pe mai departe ar fi corect să-mi termin anumite lucrări şi să încep altele şi altele şi altele..
Ei bine, da, nu ştiu dacă mă voi ţine de cuvânt, dar să încerc se merită.
Ah. Dar vara n-a fost pierdută, căci am avut şi alte activităţi, iar una din perioadele cele mai frumoase a fost când verişoara mea Nina din SUA a venit în vizită. Scurt, dar bun. Nopţile nedormite, glumele şi durerile, lacrimile şi dansurile, toate adunate cu un plus de concert Cargo şi nişte prieteni minunaţi, mi-a făcut vara, fapt pentru care cutiuţa Vara 2009 este plină şi colorată. Să nu uit şi de ieşirea la mare de o săptămână alături de oameni care nu mi-au fost şi nici nu-mi sunt tocmai prieteni, dar rămân acolo undeva ca făcând parte din viaţa mea.
Pe lângă asta mai sunt şi pozele, anume arta aceea colorată ori nu, prin care surprinzi, ca prin multe altele, înfăţişările şi trăirile unor locuri sau oameni. Fotografia. Cu ocazia asta vreau să fac reclamă comunităţii foto http://comunitatefoto.wordpress.com/ , de care am aflat de la Marius Iancu. Site dedicat fotografilor sau celor care apreciază fotografia. Cât despre contribuţia mea în fotografie, pot spune că nu este foarte mare, dar încerc şi sper ca în timp să ajung mai bună, de dragul fotografiei şi fără niciun alt scop. Îmi place şi cred că este îndeajuns să-mi doresc să iasă ceva mai bun pe viitor.
Câteva din piesele mele, care să zicem că-mi plac şi mie :p.

Lost summer


In a way...


Autumns first try


Dance in harmony


Hidden


Special eye


River of time


Serene time



Cam asta ar fi legat de vară şi revin apoi şi cu altele.. De ce-mi amintesc, de ce-mi place să "vorbesc".

1.

Ungaria.
La ora 2, ora României sau ora 1, ora Ungariei, ce poţi face când deşi buzele se îndepărtează, într-o deschidere largă ce de obicei arată venirea Moşului Ene, ochii tăi, sub impulsurile trimise de minte, refuză să se închidă? Ei bine, nu ştiu ce mai poţi face în afară de a te uita la TV sau a vorbi cu colegul/colega de cameră sau a sta afară, pe balconul camerei tale de hotel, uitându-te la stele şi scriind vrute şi nevrute. Eu scriu câte ceva din categoria „vrute”, căci mi-am pus în minte s-o fac şi acum îndeplinesc acel „to do” stabilit de mintea mea în urmă cu mai bine de 24 de ore, când pornisem din Tulcea către Bucureşti, spre a pleca de acolo mai departe către ţări frumoase sau mai puţin frumoase, depinde de caz. Aş zice „mări şi ţări”, dar în afară de Dunăre, momentan n-am traversat mare lucru, aşa că mă limitez la „ţări”.
De la 6 dimineaţa până pe la ora 19 am tot traversat minunatul pământ românesc, cu opriri pe ici şi colo, căci evident, oamenii fiind, avem şi nevoi fiziologice, dar adesea opriţi la cozi de.. maşini şi oameni, căci de, traficul e mare într-o zi ce precere weekend-ul. Ei, eu nu cred că e vorba de weekend aici, dar zic şi eu aşa, ca ăia de ne mai anunţă care pe unde s-a blocat în trafic într-o vineri/sâmbătă/duminică după-amiază pe la posturile naţionale de televiziune. Sunt rea. Sau nu.. Dar asta ne este România, şi cu bune sau rele, noi o iubim, nu-i aşa?
Cam obosită şi printre pleoape şi gene am văzut aievea, ca-ntr-un vis Valea Oltului, dar am mai văzut-o eu şi altă dată şi dacă nu multe merită văzute şi vizitate în România, să ştiţi că valea asta merită să vă „pierdeţi” timpul. Dar sunt subiectivă. Aşa că excursia asta nu este „două zile pierdute prin România” ci din contră, şi aici am văzut şi m-am minunat. Şi oprirea la Deva a fost plăcută, să vezi cetăţuia ce tronează asupra oraşului, dar cum n-am vizitat cine ştie ce ieri, nu pot să mă afirm încă ce e mai frumos. Deşi, gândindu-mă că am înainte Viena nu prea-mi mai pun problema care-i mai frumoasă. Am mai văzut eu Viena şi altă dată, cu proprii mei ochi, la distanţă de 1 metru, deci nu la TV, deşi se poate interpreta şi asta în acelaşi mod dacă sunteţi rău voitori. Ideea e că am mai vizitat Viena acum ceva ani şi în acelaşi an am vizitat şi Deva. Ghiciţi care mi-a plăcut mai mult. Ei, o fi România mândruţa noastră frumuşică, dar ne bat mulţi, chiar şi la natură, că ei de bine de rău au ştiut să o păstreze. Noi încă lucrăm la campania „go green”. Nici nu ştim să facem campanie, dar să mai şi aplicăm.. Dar ajungem noi şi acolo, că doar n-om fi raci să mergem tot înapoi. Am ajunge să fim iar daci şi nu raci sau oricum o combinaţie.
Drumul meu prin frumoasa noastră ţară, însă, a pornit de la Tulcea şi dacă n-am învăţat istorie cum o să bag la puşculiţă în următoarele zile, cel puţin am învăţat câte ceva şi m-am minunat. Printre copiii, desculţi sau nu, pui de ţigani ce întindeau mânuţele ale căror degete ţineau strâns câte o punguliţă plină cu nuci noi, decojite, nu care cumva să zboare din inerţia vântului provocat de trecea maşinilor ce-i ignoră, am văzut şi câte un vârtej unde tot vântul se face vinovat. Poate fiindcă sunt orăşeancă, nu am apucat să văd minunea asta până acum şi deşi nu era decât un praf învârtit în aer, era al naibii de frumos să priveşti cum natura bate gândirea omului, dicolo de absolut orice limite. Tot ea ne inspiră şi tot ea câştigă. Mă întreb până când, că se pare că în această competiţie ne-am decis să distrugem adversarul, ca nu care cumva să mai poată să alerge..
Un alt lucru învăţat e cum să schimbi o roată la Volkswagen-ul Golf 5 al familiei Trifanov, din motive obiective ale şoselii care e plină de pietre şi pietricele şi au intrat pe ici pe colo de făceau zgomote nu tocmai plăcute, poate chiar suspecte. Ne gândeam că ceva se întamplase, dar a fost bine. S-a rezolvat. Cât despre cele două „companii”, nu fac reclamă. Nici companiei producătoare de maşini, nici „companiei” producătoare de Trifanovi.. adică familiei.
Aşa, uşor uşor, prin România am ajuns la Nădlac, unde acum, spre deosebire de acum trei ani, am stat doar 10 minute şi nu ore. S-a mai rezolvat sistemul. Uite un + . Şi am ajuns la unguri. Frumos nene, frumos, dar diferenţă mare la curăţenie nu-i, să mă ierte Dumnezeu. Hai, să zicem că e graniţa cu România şi că pe acolo mai trecem şi noi, dar cu cât ne depărtăm situaţia nu se rezolvă. O-ţi avea şi voi plusurile voastre cu 600 km de autostradă, chiar dacă sunteţi mai mici ca noi, dar tot nu e curat, nici în oraşe şi nici în afară. Rămâne frumosul cu oameni care arată mai civilizaţi. Nu ştiu dacă înţelegeţi expresia „ a arăta civilizat”, dar dacă vedeţi un străin la voi în oraş, nu vă daţi seama numai după faţa lui că e străin de prin vest? E ceva, la mimică şi se mai adaugă şi îmbrăcămintea, că, iar să mă ierte Dumnezeu, de data asta că nu-s aşa de patriotă, dar piţipoance pe aici nu am văzut. Cel puţin nu încă. Poate există, dar la noi prea pe toate drumurile sunt. Oamenii ăştia arată civilizaţi şi majoritatea merg pe bicicletă. Eu nu ştiu să merg pe bicicletă şi poate de aceea mi se pare atât de special, dar să vezi şi tineri şi oameni mai în vârstă deplasându-se în felul acesta te face să crezi că au grijă de mediu, dar şi de ei. Graşi nu am văzut cât am trecut prin Ungaria, dar să zicem că timp mai este.
Şi am trecut şi Dunărea în Budapesta. Nu e prima dată, dar parcă de data asta am fost mai conştientă, căci data trecută numai ce mă trezisem. Dunăre am şi eu, la Tulcea şi e frumoasă în felul ei, dar totuşi noroc cu Delta că luminile reflectate mai frumos ca aici până acum n-am văzut. Arată frumos şi malurile sunt bine făcute, bat pariu că nici nu arată atât de poluată şi nici nu miroase aşa de urât. Bine, nu bat pariu, că eu nu fac asta niciodată. Ei, fiecare are grijă să se „vândă” cum poate mai bine. Ştiu că sună urât, dar prin imaginea creată exact asta facem. Investim bani să arătăm bine, ca oameni, ca oraşe, ca ţară şi dacă reuşim, turiştii ne cumpără (mai puţin la partea cu oamenii, că nu ne cumpără direct pe noi ci tot la imagine ajungem).
Acum vă las şi pe voi să dormiţi, îl iau şi eu pe Moş Ene de-un crac şi vă zic „Somn uşor” căci mâine am o zi plină. Buh-bye!

Ce să scriu?

Ei bine, da. Nu ştiu şi punct. Ce pot zice? Că e încă criză şi lumea e atât de agitată de un an încoace ca şi cum ar veni sfârşitul pământului? Uite, sincer zic, de când se anunţa că e o problemă, înainte să se dea verdictul că da, este criză, mi se părea că totul e accelerat, că e o agitaţie generală peste tot în lume, chiar şi la TV, şi la şcoală etc. E întradevăr un fenomen ciudat, dar de asemenea e un fenomen analizat de mult prea mulţi ca să merite acum prea mult din cuvintele şi atenţia mea. Deci, rămâne întrebarea: ce pot scrie? Ce mai am de zis?
Eu cred că multe, dar dacă vreau să scriu şi caut adânc, în mintea mea nu găsesc absolut nimic. Aş putea să mă apuc să trântesc cu ironia pe masa vreunei pitzipoance (scris intenţionat cu "tz", în caz că nu s-a observat) şi ştiu, m-aş amuza teribil văzând cât de bine se simte când eu o "complimentez", dar oameni buni, e trist. E al naibii de trist şi dureros pe de altă parte.
Eh, că tot mi-am adus aminte, vorbind aici de piţipoance (măi, tare mi-e teamă. e corect cu "ţ"? :-s)
Era deunăzi una faimoasă la TV, mare artistă, cântăreaţă mai ales, dar în special nouă.. Aşa cum sunt şi ciupercile după ploaie, cam ca toate pipiţele, aşa, ca să mă înţelegeţi. Nu am nimic cu ea. Face România cunoscută, dar în unele cazuri, zic eu, nu tocmai în cel mai plăcut mod pentru noi. NU suntem toate îmbrăcate atât de sumar şi NU vorbim toate aiurea când nu ştim o limbă străină. Despre ce vorbesc? Uite despre asta: click . Da, penibil. Cine e? Adorabila noastră româncă, Inna. ;;)
Nu, nu sunt invidioasă, dacă cumva asta credeţi domniile voastre. Pe ce să fiu? Pe cultura ei? Parol, ar zice Caragiale. De unde cultură, madam Piscopesco? Vi se pare că dacă e pe scenă, are şi minte? Dacă engleza voastră nu e la fel de proastă ca a madamei Inna sau Elena Alexandra, vă rog să urmăriţi clipuleţul de mai sus. [Apăsaţi pe click. E o redirecţionare. :) ] Vizionare plăcută!

Am scris destul, dar revin cu aceleaşi întrebări şi data viitoare. Acum aşa mi-am adus eu aminte, fără să-mi caut în minte şi cred că aşa voi păţi mereu. Pe curând.

Săptămâna Filmului Interetnic

Saptamana Filmului Interetnic editia a IV-a

Cum ne-am obişnuit să vă încântăm în fiecare vară cu un mini festival de film, Săptămâna Filmului Interetnic şi anul acesta, criză sau nu, nu face excepţie. Am ajuns la ediţia a patra cu spijinul Guvernului Romaniei, Departamentul pentru Relatii Interetnice, contributia voluntarilor şi suportul instituţiilor publice din Tulcea şi anume Primăria Municipiului Tulcea, Consiliul Judeţean Tulcea şi Instituţia Prefectului Tulcea şi nu în ultimul rând cu sprijinul vostru, al spectatorilor ce ne urmăresc proiecţiile cinematografice şi micile programe artistice specifice fiecărei etnii. Pe 17 iulie ne-am lansat oficial proiectul în sala Mihail Kogalniceanu a Consiliului Judetean Tulcea. Mic sau mare, reprezentanţi ai administraţiei publice locale, ai grupurilor etnice din municipiu şi membri EU divers ne-am aflat în faţa presei tulcene pentru a detalia intentia noastră referitoare la cea de-a IV-a ediţie a Săptămanii Filmului Interetnic. Astfel, am pregatit în fiecare din cele şapte seri dansuri şi cântece tradiţionale de care să vă bucuraţi alături de comunităţile etnice din Tulcea sau oaspeţii noştrii din alte judeţe. Filmele proiectate vor fi din categoria comediilor, obţinute cu sprijinul ambasadelor şi consulatelor de origine ale minorităţilor etnice. În mare, urmează să vă delectaţi cu şapte seri fiecare dedicată uneia dintre comunităţile din Tulcea, după următorul program: Luni, 20 iulie 2009-"Seara ucraineană" -Alocuţiuni -Recital ansamblul "Zadunaiskaia Sici" al Uniunii Ucrainenilor filiala Tulcea -Recital ansamblul "Rebalka" al Uniunii Ucrainenilor filiala Crişan -Proiecţie cinematografică Marţi, 21 iulie 2009-"Seara germană" -Alocuţiuni -Recital ansamblul "Rhytmus" al Forumului Democrat al germanilor din Tulcea -Recital ansamblul meglenoromân "Altona" din Cerna -Proiecţie cinematografică Miercuri, 22 iulie 2009-"Seara italiană" -Alocuţiuni -Recital ansamblul "Allegria" al Comunităţii Italiene din Tulcea -Recital poezie Berty Neumann, Comunitatea Evreiască Tulcea -Recital ansamblul aromân "Daima" din Tulcea -Proiecţie cinematografică Joi, 23 iulie 2009-"Seara romani" -Alocuţiuni -Recital ansamblul "Phralipen" al Partidei Rome Pro Europa Tulcea -Recital ansamblul "Tarnipen" Braşov -Proiecţie cinematografică Vineri, 24 iulie 2009-"Seara rusească" -Alocuţiuni -Recital ansamblul "Lotca" al Comunităţii Ruşilor Lipoveni Tulcea -Recital ansamblul "Molodti" al Comunităţii Ruşilor Lipoveni Tulcea -Recital ansamblul "Ciubcik" din Bucureşti al Comunităţii Ruşilor Lipoveni -Proiecţie cinematografică Sâmbătă, 25 iulie 2009-"Seara turcească" -Alocuţiuni -Recital ansamblul "Tuna" al Uniunii Democrate a Turcilor Tulcea -Recital ansamblul " Kaynanalar" al Uniunii Democrate a Turcilor Tulcea -Recital ansamblul " Narenler" al Uniunii Democrate a Tătarilor Tulcea -Recital ansamblul tătărăsc " Kara Su" din Medgidia -Proiecţie cinematografică Duminică, 20 iulie 2009-"Seara grecească" -Alocuţiuni - Recital ansamblul "Elpis" al Comunităţii Elene din municipiul Tulcea -Recital grupul grecesc "Trio Tora" din Galaţi -Recital ansamblul "Doruleţul" -Proiecţie cinematografică Vă lansăm astfel invitaţia de a ne fi alături în Piaţa Civică a oraşului nostru, în săptămîna 20-26 iulie 2009, incepand cu orele 21.00, pentru seri multiculturale reprezentative minorităţilor etnice din municipiul Tulcea.

Vacanţă

Libertate de minut, cu poze la minut în parcul de distracţii, cu plimbări infinit de multe şi gratuite în Casa groazei, cu oameni ce-ţi plac şi cu care poţi discuta, dar mai ales cu prieteni alături de care pur şi simplu te simţi bine şi nu mai contează multe e libertatea pe care ţi-o poţi permite şi care culmea te şi face fericit.
Malul mării şi apa rece cu valuri ce îţi dărâmă inhbiţiile, cu apusul plin de lumina perfectă pentru imortalizare te fac să vrei să trăieşti acolo mereu sau măcar... hai încă o lună, că tot e vară. E momentul ilogic pe care logic l-ai plănuit ca perfect şi iese total diferit, mai rău, ori mai bine, dar de care vei râde mai târziu. Clipele lungi în care blestemi faptul că acea cremă a rămas acasă şi că pielea ta nu ştie decât să se ardă, căldura ce te cuprinde apoi, nimic nu mai conteză atât cât contează faptul că secunda când te vei urca într-un microbuz plin şi cam murdar se apropie.
Trist sau nu, profiţi. Mulţumesc că sunteţi aici fetelor!

Nu doare dacă pun asta, aşa că, here you go. Una din poveştile care mi-au adus diploma pe care scrie "Locul I", la concursul Tinere Condeie.

Timpuri trecute

Intru apatică şi las uşa deschisă, de parcă n-aş avea uşă acasă. Îmi dau seama de cât de nesimţită sunt azi, dar nu mă obosesc să mă întorc ci doar merg înainte ca şi cum aş avea un scop sfânt. Laur mă zăreşte, îşi dă seama că e uşa deschisă şi spune cu un sarcasm care ar durea pe oricine doar pe mine nu, mai ales în astfel de momente:
-Oricum e prea cald aici.
Îi zâmbesc cu aceeaşi apatie cu care mă mişc şi mă aşez la una din mese, îmi scot pachetul de ţigări şi bricheta şi îi fac un semn cu mâna. Ştiu că mă înţelege fiindcă în ultimele câteva luni mi-am tot petrecut dimineţile aici. Nu că n-aş avea ce altceva să fac, dar casa nu-mi mai suna a cămin, Alex tocmai a plecat din apartament iar cei de la facultate tot ce ştiu e să predea şi să predea şi culmea, exact ceea ce am învăţat şi în liceu, aşa că nu mă mai deranjez să trec pe acolo. De cele mai multe ori o rog pe Alex să-mi aducă două-trei cursuri şi învăţ ce mai e nou.
Astfel am ajuns să-mi petrec fiecare "ivire de zori" în "casa" aceasta dulce şi lipicioasă, care nu mă mai lasă să plec, la propriu şi la figurat.
Îl privesc pe Laur cum îmi aşează cafeaua cu mult lapte pe masă puţin în dreapta mea, îi fac semn din ochi să se aşeze şi îmi aprind ţigara pe care am scos-o în urma cu două minute din pachetul făcut ferfeniţa în buzunarul blugilor mei vechi.
-Deschidem la douăsprezece, îmi zice el şi zâmbeşte cu înţeles. Se aşează alături de mine, îmi ia pachetul din faţă şi îl aruncă până aproape de bar. Îi ştiu deja schema aşa că nu mă mai ridic să-mi iau pachetul şi doar îi privesc colţurile gurii care se ridică şi care parcă aşteaptă să fac un gest care să le mulţumească şi mai mult. I-am prins ironia.
-Mâine ştii că e cântare, nu? vorbesc şi eu în sfarşit, trăgând câte un fum între cuvinte. Ştiu că asta îl enervează de obicei pe Laur, dar de data asta pare calm aşa că îl las să continue el discuţia. Nu e în momentul lui, iar asta înseamnă că dacă spune ceva, are să fie bine, altfel nu are rost să mă bag aiurea.
Îmi ia cafeaua care stă de câteva minute bune suspendată în mâna mea, fără să se mişte decât la stânga şi la dreapta de la tremuratul mâinilor mele. Soarbe paşnic din ea de câteva ori, se ridică, se aşează turceşte pe banchetă şi nu-şi ridică privirea.
-Nu lucrez aici, şi începe să râdă.
De data asta râd şi eu, ceea ce-l miră de obicei. Asta îl face să-şi schimbe puţin atitudinea şi pare sigur că o să obţină ajutorul meu.
-Ştii... trebuie să merg să plătesc ceva azi şi e urgent. Dar nu pot să las barul deschis fără nimeni aici. Şi nici nu am voie să-l închid. Poţi să mă ajuţi cu ceva?
-Azi chiar sperai să vin şi nu mai m-ai înjurat. Spune.
În câteva minute a plecat şi am rămas singură, depănând amintiri fără să vreau, în locul "tinereţilor mele". Sunt în anul trei de facultate şi profesorii par prostiţi. Predau ce am învăţat deja, în liceu ori tot în facultate, şi asta se întâmplă de obicei în primul an, dar încerc să-i ignor. Şi aşa viaţa mea a luat un alt sens în ultima vreme. Alexandra, colega mea de "camera", s-a decis să se mute cu prietenul ei din ultima vreme deşi mi-a declarat de multe ori că nu crede că relaţia lor v-a mai dura multă vreme. O iubeam în felul meu platonic fiindcă mă scosese puţin din starea aceea de adolescentă stupidă când o cunoscusem prima oară în clasa a zecea. Zic prima oară fiindcă am cunoscut-o şi a doua oară, şi i-am mulţumit. De atunci a rămas în viaţa mea şi m-a ajutat cum a putut ea mai mult, iar la facultate ne-am mutat împreună, deşi amândouă locuiam în Bucureşti. Un apartament, de "fiţe", cumpărat prin cooperarea ambilor părţi, şi părinţii mei şi ai ei, aşa că ne aparţinea în mod egal, fără să ne facem vreo problemă. Dar ea acum stă la al ei Marius şi în curând cred că vor zice că se vor căsători. O să treacă şi asta... Nici acasă nu-mi merge bine. Stilul acela de cămin perfect eşuează, acum după mulţi ani de zile şi deşi prevedeam asta, tot nu-mi vine să cred. Fratele meu, Alex (ciudată coincidenţă), un om normal pentru mine, după ce m-a trezit Alexandra la realitate, m-a ajutat să mă lupt cu societatea şi azi am ajuns unde sunt, un oarece nume în societate, dar am cam renunţat să lupt. Renunţ fiindcă tocmai acest Alex fuge de responsabilitatea unei familii, şi deşi sunt geloasă pe iubita lui, îi doresc să reuşească să-l prindă în gheare. Părinţii mei îl blamează şi nu încearcă să-l ajute în vreun fel. Încă sper că o să-şi vadă şi ei greşelile.
Acest loc, "bar", a fost locul unde mi-am făcut primii prieteni, iubiţi dacă vreţi să-i numiţi, locul unde am exagerat prima dată cu băutura, locul unde mi-am făcut cei mai mulţi prieteni din adolescenţă şi locul unde mă întâlnesc cu ei ori de câte ori îmi doresc să revin în acea atmosferă. Oamenii cei mai grozavi ai vieţii mele mă salută acolo şi mă privesc ca pe unul de-al lor, fiindcă pe stradă lumea e prea rea ca să ne privească cu ochi calzi, ca pe nişte prieteni, lumea e prea rea şi încearcă să ne dărâme doar fiindcă suntem prieteni, ca şi cum am fi făcut vreunul ceva. Nu i-am mai văzut de câteva luni fiindcă viaţa lor decurge normal, iar ei acum încearcă să-şi facă viitorul mai simplu, cel puţin în aparenţă. Îmi aduc aminte când stăteam la acea masă unde stau şi acum şi când îmi beam berea într-un minut şi ceream o a doua, de fiecare dată a doua, ca şi cum nu băusem alte trei înainte. Râdeam, spuneam glume, inventam tot felul de lucruri, scriam în jurnalul "găştii", astfel ne veseleam noi. Jurnalul a rămas la mine şi mă risc de o greşeală gramaticală, dar să zicem că era doar unul, deşi am completat destule caiete. Certuri, bătăi, am avut parte de toate, atât eu cât şi ceilalţi, dar nu ne-a părut rău decât imediat după. Ne simţeam ca pe nişte greşeli, dar apoi regretam doar greşeala de a regreta ce s-a întâmplat. Tot ce am facut ne-a adus şi bune şi rele, dar relele puteau fi oricum, pe când bunele mai puţin.
Cei mai buni prieteni ai mei, care au plâns şi au râs odată cu mine s-au sprijinit de acele mese şi de acele ziduri azi puţin cam reci. Zgâriam mesele cu numele noastre, cu inimioare de adolescenţi şi vărsam lacrimi amare asupra lor când ne simţeam trădati şi alteori le sărutam când păream să fim în rai.
Alături de ei am urcat trepte multe şi le-am coborât, iar dacă eram mai jos decât ei mă ridicau cu preţul căderii lor şi la fel am făcut şi eu. Ne-am apărat unii pe alţii, am jucat aceleaşi jocuri şi am cântat aceleaşi cântece. Am dansat pe toate melodiile care ne cădeau în cale uneori şi alte ori eram posomorâţi tare.
Acum tot ce îmi aminteşte de acele zile e că locul nu mă lăsa să plec, la propriu şi la figurat. Hanoracul meu se lipeşte de masă, după atâtea beri şi sucuri vărsate peste iar faptul că atmosferele trecutului pot reveni mă face să revin de fiecare dată.
Îmi termin şi a treia ţigară, îmi dau seama după scrumieră şi după cerculeţele din masă. Nici nu ştiu când m-am ridicat să-mi culeg pachetul, dar văd că am şi un suc de portocale roşii în faţa mea. Beau şi ultima gură din sticlă şi mai aprind o ţigară. Încerc să caut pe masă unul din numele scrijelite de noi şi îmi găsesc numele, scris cu o caligrafie cam neîndemânatică, deci clar nu a mea. Obişnuiam să desenez destul de frumos şi parcă nu-mi aduc aminte să fi scris vreodată atât de urât. Dar îmi aduc aminte când unul dintre prietenii mei se prostea. Ah da! Cristin... şi nu mi-a terminat numele, nu fiindcă n-ar fi putut ci fiindcă n-a vrut. Era singurul care-mi zicea asa şi care ştia cât mă enervam când mă striga astfel. Ah tu, George.
Mă ridic de la masă: a intrat cineva. Sper că e Laur fiindcă nu am chef să deschid eu azi. Mă uit la ceas şi încă nu e ora de deschidere. Sunt surprinsă că cineva în afara mea vine aşa de devreme. Oare Laur aşteaptă pe cineva? E clar un cunoscut, fiindcă lasă uşa deschisă şi îşi lasă geaca în anticameră. Intră... Îmi zâmbeşte ca unui vechi cunoscut şi abia dacă îmi dau seama cine e. Şi-a schimbat freza, şi-a scos cerceii din urechi şi are verighetă la mână. A trecut mult timp. Mă trezesc şi îi spun vechea glumă, pe care Laur o spunea încă de când începuse să lucreze aici, în urmă cu 6 ani. Ştiu că o va înţelege şi chiar o înţelege. Îmi zâmbeşte tâmp, aşa cum făcea pe vremuri şi mă îmbrăţişează.
-Deschidem la douăsprezece...

“Credendo Vides!”

Mhm, miezul de adevăr se poate citi uşor, chit că e un adevărat miez sau nu. Cei ce mă cunosc, mă pot recunoaşte pe mine şi elementele acelea din viaţa mea şi a lor. Pentru Ana(Sushena), fiindcă m-a inspirat. Mulţumesc, draga mea >:D<.

Reconnect

Planuiam să revin. Nu ştiu când, dar am lipsit o perioadă din tot ce înseamnă scris fiindcă simplu, mintea mea nu funcţioneză pe frecvenţa asta. Două luni înseamnă mult. Îndeajuns de mult.
Cum revin? Habar nu am, dar nici că mă interesează. Cred că termin toată treaba asta cu broşura şi apoi o să încerc să termin măcar o parte din ce am început.

Nici măcar nu ştiu la ce mi-a stat mintea toate zilele astea cât am lipsit, însă ştiu că am luat locul I la proza narativă cu trei poveşti de-ale mele şi locul IV la poezie, la Tinere Condeie. O parte din poezii le-am scris cam în perioada dinainte de a trimite creaţiile, însă proza nu. Şi totuşi pare a fi punctul meu forte. Îmi voi reveni eu. Elena-Alina nu stă prea mult departe de ceea ce-i place. Nu poate.


O parte din activitatea mea a constat în fotografie.. eu am încercat să am ale mele, dar încă învăţ, aşa că între timp voi promova un prieten de-al meu. Cam tot ce a făcut el mi-a plăcut şi până acum a fost cam singurul dornic să-mi împărtăşească din cunoştinţele lui şi îi mulţumesc pentru asta.

Pe lângă asta, sper să-mi intru cât de repede în ritm. Welcome me back...

Not! [2]

I might do what is wrong. Or maybe, I always do what is wrong ...
Kill me now, I deserve it!
Change my appearance and love me not.
I'll dye my hair in red, I'll stare at nothing at all, I'll make my lips speak nonsense and I will never love you.
Do the same to me.
I thought ...
There's gotta be more to life ...
But there is not.
I'm still that stupid blond haired girl you will never love :) .
Thank you for always being there!

Not !

Mă gândesc că totuşi nu are niciun rost să fiu aşa, dar am încredere în mine şi totuşi neg că eu sunt eu. Mă recreez, doar mintal şi poate puţin prin atitudine. Nu mai fac schimbarea de acum un an, însă mă simt cumva ciudat. Eu.. eu nu sunt eu azi, eu sunt iarăşi Elena-Alina şi promit că în câteva zile revin.. Deşi nu ştiu cum e mai bine.
Elena-Alina a apărut odată cu acest blog şi în curând voi face un an sau poate am făcut deja. N-am ţinut prea bine evidenţa, dar adevărul e că orice schimbare a fost înregistrată aici, cu nume mai mult sau mai puţin concrete sau importante. Am încercat să nu scot pe nimeni la "înaintare", fiindcă oricât de acidă aş fii, nu vrea să rănesc pe nimeni. Ideea e că la momentul acela, când a luat viaţă acest blog şi eu m-am schimbat puţin şi am creat ceva ce să mă protejeze. Nu e o mască, sunt o altă eu, care apare din când în când, dar care dacă pune stăpânire pe mine nu o pot controla întru totul. Nu ştiu dacă să-mi fie teamă de asta sau nu, dar câteodată e bine-venită.
Bine ai venit, Elena-Alina! Cât vei rezista aici?

Primăvară blondă

Rătăcim pe covor de primăvară...
Surâdem în culori de apus...
Privim oraşul de sus.
[Monument, Aprilie]

Te iubesc, Irinia! >:D<