Luni dimineață

                Era o săptămână lungă şi încă de luni dimineaţă simţea că este prea obosită pentru a face faţă. Nu reuşise să doarmă nici măcar un minut în noaptea anterioară şi ştia că singurul vinovat pentru acest lucru era chiar omul pe care-l privise în oglindă timp de cinci minute, fără să înţeleagă de ce făcea atât de des alegeri atât de greşite. "Cafea.. cafea!" gândi ea uitându-se în oglindă şi se îndreptă către laptop-ul aruncat neglijent undeva între cearceafuri, perne şi pătură. "Hmm, ce melodie?" Niciun sunet nu putea să o facă să se simtă mai trează sau mai pregătită pentru toată săptămâna, însă cu greu alesese ceva ce ştia că nu o face să se simtă niciun, măcar nu în acel moment şi porni cu aparatul în braţe către bucătărie.

                Ştia că avea multe de făcut începând cu acea oră matinală de opt dimineaţa, oră la care deseori era trează, dar niciodată în ultimele multe luni odihnită. Ibricul se afla deja într-o mână, ceaşca pregătită în cealaltă şi se străduia să dea drumul la robinet. "Gah! De ce nu mă gândesc înainte să fac ceva?" Lăsă ibricul jos atunci când sună telefonul şi se uită enervată către uşa ce despărţea bucătăria de sufrageria care îi era pe post de dormitor. ”Iar am uitat să-mi iau telefonul. Dar nimeni nu mă sună la ora asta..”  A lăsat ibricul în chiuvetă și apa curgând și a pornit către sufragerie. Undeva pe jos stătea telefonul ei luminând în camera semiîntunecată.

                -Alo? zise ea puțin speriată când văzu numele ce îi apăru pe ecranul telefonului, după ce apăsă butonul verde.

                -Pot să vin la tine?

                Era sigură că urma asta încă din seara trecută când aceeași persoană, cu aceeași voce îi spusese că va veni la ea și deși în ultima lună tot urma să se întâmple asta, niciodată nu se întamplase. Probabil de asta și uitase; credea că iar va pleca în altă parte.

                -Sigur.

                Îi descrisese drumul și se pregăti să plece către stația de tramvai să o culeagă pe prietena ei. Își imagina că astfel avea să aterizeze într-o dramă în care nu-și dorise niciodată să intre și pe care încercase de mult prea multe ori să o evite, însă nu se putea imagina pe ea zicând nu. Nu zisese nici măcar da, ci sigur, ca să își asigure prietena că era totul în regulă. dar desigur că ăsta era subconștientul ei. Era obișnuită să zică ”sigur”, poate pentru a se convinge chiar pe ea că totul este în regulă.

                Drum greșit, stații multe, tramvaie care vin și pleacă, telefon a cărui baterie părea să nu susțină cauza, puțin noroc, s-au reîntâlnit după multă vreme și tot de ce era nevoie era acolo. O prietenă și o îmbrățișare. Nici nu știa cât de mult își dorise până și ea asta, câtă nevoie avea de cineva care să nu știe, dar să știe!

                -Hai să stăm puțin pe afară.

                Cumpărase un nou pachet de țigări, își aprinsese deja a doua țigară din ultimele cinci minute și nu realiza că simțea puternic ceea ce simțea prietena ei deși tot încerca să-i zică: ”Nu știu ce să zic, nu sunt eu în situația asta.” Era un fel de adevăr mascat în propria ei minciună. Sau poate invers, dar ce mai conta în acel moment?

                Au stat câteva minute afară și au vorbit, ea a ascultat și a încercat să râdă, să nu o lase să-i fie milă de propria ei persoană. Nu de asta avea nevoie, știa că niciodată nimeni nu ar fi avut nevoie de așa ceva.

                Ajunse în casă, țigările păreau să fie multe, dar puține în același timp, în funcție de perspectivă. Își amintise de cafea și totuși nu putea să-și aducă aminte momentul când închisese robinetul. ”Hm, bine că nu l-am uitat deschis.” Se apucase din nou de făcut cafeaua și de data asta reușise să ducă până la capăt acțiunea. Gândea că are o zi bună de luni, începută de dimineață, în ciuda oboselii și că până la urmă săptămâna nu mai părea așa de urâtă. Măcar știa că o va duce și pe asta până la capăt.

Cafea?

Cafeaua lâncezea rece în ibricul de pe aragaz de vreo două ore, iar ochii mi se închideau chiar şi după primele trei cafele calde băute. Mă uitam gol înspre pagina „albă” deschisă pe laptop-ul meu şi nu reuşeam să-mi găsesc energia sau poate inspiraţia de a scrie articolul de dimineaţă din acea zi.

De vreo doi ani aveam acelaşi obicei, uşor stupid, de dimineaţă, chiar şi atunci când nu reuşeam să dorm decât vreo două ore, amăgindu-mi creierul şi nici nu aveam vreo activitate de îndeplinit în acea zi. Evident puteam sa trec peste acel moment şi să dorm, dar erau trei-patru oameni care mereu citeau şi îmi spuneau bună dimineaţa pe blog. Oameni care dormiseră, oameni care chiar făceau ceva folositor de-a lungul zilei.

„Bună dimineaţa, oameni buni şi bună dimineaţa mie, om nebun!” Râd. Mă uit iar către aragaz şi mă gândesc că mi-e prea lene să mă ridic să mai fac o cafea. „Cum e cafeaua voastră azi? Cu sau fără zahăr? Caldă sau rece? Sau e doar un ceai? Cert e că a mea va fi încălzită la microunde.”

Râd în sinea mea aproape isteric, dar buzele refuză să schiţeze vreun zâmbet. Un nou obicei.. îmi voi încălzi cafeaua la microunde în fiecare dimineaţă. Mi-e prea lene să fac alta.

‘Bună dimineaţa..’

Timpul este ceea ce ne defineşte şi aşa cum zicea cineva: nu trebuie să-l irosim, fie că este al nostru, fie că este al altcuiva. 

Yet, patience is a virtue.. 

Îmi ziceam că nu ştiu cine sunt, că nu mă mai cunosc şi chiar mai rău.. că nu mă mai plac, eu cea care am devenit din princina circumstanţelor. Mi-am dorit atât de mult timp să pot scrie la fel cum scriam odată, dar simţeam şi încă simt că nu mai pot. Acum doi ani dacă mă întrebai de ce nu prea mai scriam, tot ce puteam să zic e că m-am schimbat şi nu cred că în bine, însă acum mi-am schimbat până şi acea părere. Şi nu-mi pare rău.
E absolut normal să nu mai pot scrie la fel. Viaţa nu stă în loc pentru noi, nu stă să terminăm cele 100 de scrieri începute şi neterminate. Ea merge odată cu noi când scriem maturizându-ne, schimbându-ne, obosindu-ne să înţelegem de ce şi cum, urmând o cale pe care ne doream să o urmăm, dar poate că nu ne mai dorim. Şi acum doar pot continua acele povestiri/ scrieri cu ceea ce am învăţat pe parcurs.
Şi acum scriu! Şi fac poze. Şi acum sunt mai EU decât eram acum doi ani. :) 

Credeam că zâmbetele pot fi ucise..

Şi am crezut mult timp că tot ce e fals îmi va părea naiv, ca un copil de cinci ani, însă zâmbetele de le am azi sunt adevărate. Şi nu mi-e dor.. nu mi-e dor de ce era fals şi cumva trist. Nu mi-e dor de voi.

Okay, e o zi ca oricare alta şi toţi (sau măcar majoritatea) spunem că ne minţim în legătură cu acest aspect. E doar o zi, o zi în care cumva am ajuns să fim ca şi cei din vest şi să acceptăm că avem nevoie de o zi în care să sărbătorim iubirea.

Mie asta mi se pare puţin laş. De ce nu aş sărbători-o în fiecare zi? Că nu am bani? Dar de ce lucrurile trebuie să spună pentru noi cât iubim pe cineva? Azi, mâine, pe 24, sau în orice altă zi inventată, aparent ne permitem să facem asta, dar oricând altcândva sună puţin cam.. materialist. Noroc că prin ceea ce face toată lumea măcar azi nimeni nu ne judecă că nu am mai zis „Te iubesc!” sau că nu am mai luat pe cineva în braţe cu adevărat, chiar dacă aparent facem asta în fiecare zi. Să curgă florile căci altfel vine întrebarea: "Ce vrei de la mine?".

Obişuiam să zic că atunci când zâmbeşti cu adevărat se vede acel zâmbet până şi în ochi. E o strălucire pe care o ratezi doar atunci când chiar nu vrei să o vezi; e mult prea frumoasă ca să-ţi permiţi să faci asta. La fel şi cu zisul de „Te iubesc!” în stânga şi-n dreapta. Cred că mă voi limita să le spun asta doar părinţilor şi eventual unor prieteni mai buni. Fiindcă altfel, oamenii cred că e ceva natural şi nu ceva pe care îl spui doar „acelor” persoane. Acelora care contează, nu?

Ca în fiecare an, prefer să nu dau banii, dar cam ca în fiecare an, nu am pentru cine să-i dau decât eventual pentru comercianţi, să facă şi ei un ban cinstit.. Sickening.

Şi chiar şi aşa, accept că nu e o zi ca oricare alta. E o zi în care oamenii vor să sarbătoarească şi s-a cam ajuns să fie o lume întreagă.. Cine sunt eu să mă opun? Eu azi îmi voi lua nişte ciocolată, vin şi.. cred că şi nişte îngheţată. I don’t care about my stomach today.