Un tren

Marfar de zâmbete ucise în război
Îţi plimbi vagoanele prin gări necontenit,
Nu vezi de vânt, nici de ninsoarea cea senină
Şi vara o înfrunţi, de-i secetă sau nu.

Masacrele privite cu ochii tăi vrăjiţi
Nu-şi mai au rostul decât într-o scrisoare
Pe care toţi or s-o înveţe ca pe o poezie:
Istoria cestui neam, prea dulce erezie.

Îţi vezi de drumul tău şi ruginit suspini
C-ai vrea să mai trăieşti încă un an sau doi,
Să-i vezi pe fiecare cum fac să fie viaţă,
Destinele să schimbe deşi tot fac la fel.

Tu-i ştii nechibzuinţele trecutului amarnic,
Dar ştii şi bogăţia ce totul a cuprins,
Şi fiecare om auzi ce veacuri ştie,
Dar nici măcar aceia nu ştiu de ce a fost.

Tu ştii, cumplite tren, c-or să mai fie mulţi,
Ca ei ori noi ca alţii, cam multe or să treacă,
Însa cu fiecare tu vei găsi pe cei umani,
Mult mai banali să fie decât o tinichea.

Sinistraţilor

Culori de apă îndurerată
De mult prea multele ofrande
Pe timp de azi, iertat de mâine,
Se vor trezi în miezul iernii,
Să-şi ceară amprenta măcelului
Din urmă, de demult în vreme.

Şi cuvântarea nu va să fie
A ultimului cuvânt mireasă,
Se lasă ponegrită de glasuri,
Se pierde în valuri de amar
Şi-şi regăseşte aşternutul
Pe-aceleaşi prunduri, peste ani.

Dar n-au trecut prea multe ape,
Culorile vor să-şi revină,
Să spele păcatele curate
În miezul amintirii crunte,
Şi să îşi facă aşternutul
Din nou aceeaşi cuvântare.

Un ultim cântec, în ultima ta zi,
Rosteşte pământene sec,
Să vină şi pământul, de nu apa,
Pe-al tău trup să-l dăruiască
Ori cerului, ori celui de jos,
Să uităm cu toţii c-ai mai fii.

Coşmar

Pe un scaun, rezemat de spătar,
Te apleci şi atingi uşor coarda;
Sunetul ei te străpunge ca mort
nu observi şi nu mai simţi!
Ieri iubeai sunetul ei, azi îţi pare rău
că l-ai iubit cândva. Schimbi partitura,
îţi pare greşită şi o iei de la capăt.
Acum sună mai bine,
însă iar după câteva sunete, o laşi jos.
Te ridici de pe scaun, te-nvârţi:
e hilar şi stupid să nu mai iubeşti ce iubeai.

Cântecul sufletului tău îl auzi;
e cântat de inima ta? Ţi-e greu să-l asculţi,
arunci partiturile, sunetele se resfrâng:
e greşit! Şi ţipi! Urlii cuvintele cântului tău,
Te învârţi, le roteşti pe toate în întuneric,
le azvârli şi le spargi, le creezi ca un olar,
cu grijă, sfială, le pătrunzi crezul, faci să fi al...
tău! Dar nu pare să fie mai bine. Te aşezi.
O iei de la capăt.Te rezemi de spătar,
sufli uşor şi atingi iar coarda. E primul sunet,
îl iei ca atare şi începi iar să cânţi.
-Acum e mai bine!

Coşmarul s-a terminat.

Tablou

Contur trasat puţin cam strâmb,
Culorile se-mbină, e în ceaţă,
Formele greşite, intenţionat;
E un pictor, un fals al nostru
ce-l câştigăm în fiecare zi
cu alte mărturii ambiţioase:
Vise!

Şi rama e tăiată în zig-zag,
Umbre nu, şi nici penumbre,
Antologie de cuvinte, zgâriate
Pe pereţi. Mierea zeilor,
a noastră acră poveste, încadrată,
şi uitată pe măsuţa de cafea:
Tablou!

Revin cu un update, cu o poză cu un tablou special mie.

Toamnă-n suflet

E toamna sufletului nostru,adesea, însă n-o valorificăm, nu-i dăm nume, ci simplu o vedem ca pe o toamnă, un anotimp rece, absurd, pe care nu ni l-am dorit niciodată. Însă de ce oare toamna este cel mai cald anotimp, prin culoare şi prin simţăminte? Focul arzător în faţa retinei pale de culori reci, ce parcă mereu ne vestesc noua caldură: verdele ierbii şi albastrul pur al cerului. De asta vara eu iubesc apusul, când culoarea pură a cerului se încălzeşte şi se îndulceşte în ultima văpaie a soarelui. Flacăra dorului sau ultimilor săruturi înainte să zici "La revedere!", cu toatele te duc cu gândul la "tristeţea" culorilor toamnei. Ah, ce căldură, ce dor îmi e de toamnă...
[A venit toamna, cu mare bucurie in sufletul meu!]

Iubire arămie

"Etern.Covor de ingeri aurii
Se asterne in pustietate;
Pamanatul e ca un suflet gol,
Dar iti accepta atingerea.
In miez de noapte rasufli:
A inceput!De data asta,etern..
Sa fie oare-asa?Mi-e dor.
Sa te vad e doleanta mea,
Oricand,ar fi perfect.Vii?
Te astept si promit ca va fi!
Intr-u vesnicie sa reziste
A noastra pura,aramie iubire.
Ma transform in pamant,amar..
Stiu ca iar vei pleca;ramai!
Sa fie etern,promite si tu,
Lasa-ne sa existam..
O,toamna!Cat te iubesc."


Pictează-mi-n suflet culoarea albastră,
S-o mai colorezi apoi în timp,
S-o faci să fie toamnă, până în iarnă,
S-o faci să ardă-n suflet dragostea.

Apoi să mai pictezi cernit culorile
De foc ale iubirilor copacilor
Ce şi-au pierdut fiece an
Pentru noi şi pentru voi.O frunză.

Toamna.