Best experience

I could hear his steps on the corridor and I suddenly felt afraid of what could come my way. It was not my best experience at all and yet this one I always remembered, annoyingly repeating itself as if I should always have in mind that fateful and frightful night.

"Come this way, Lucky. Come on, let's end this game." I felt the urge to respond to his words, as if I knew he would find me anyway and I would feel worse than I already did. I was also aware that he could feel me tremble and my blood appealed to him at all times, so this thought made my bones squeak at the movement I was about to make. Or was I only thinking they did? One sometimes remembers the sounds they never made, but the sounds they thought they made, as if their experience should be even more terrifying when thought at. The teacher watched me warily and waited for my words, smiling as if he was there and knew what was I talking about or even worse.. he felt me tremble, my blood appealed to him that day and still does.

That noise his feet made on the floor stopped and I was nervous and annoyed at my bones. Why would my mind let them make any movement, any noise?

"I reckon you love this game, Lucky."

Why did he call me "Lucky"? That wasn't my name, as far as I remembered. Oh, but maybe it was.. and I couldn't recall any truth about my being, my sole existence being connected to his chase and my fright.

--"Aren't you really lucky for having me here? I'm the only one you should apprehend as a great teacher in this school and if you don't.. I'll chase you down till you do." His smirk was really something you wouldn't like, but maybe he was the only great teacher there.--

Oh, dear Lord! I remember now. His words.. maybe that's why he always calls me Lucky. But what did I do?

His eyes were chasing me everywhere now that I realized who he really was and how I got really lucky that night. And yet I didn't know why I still did not hate him.

"Are you sure, Lucky? Are you really sure you're going to escape?" I was sure he and I both heard that noise, because I could feel it in his voice. Someone, or something, didn't care which one was true, was coming for me and that man chasing me was aware of this too.

Everything I had to do was to distract him, to make him chase me still, until help came. And I did it for long enough.. yet no one or nothing came for me.

"Haha. Hope? Not for you, dear Lucky." His laugh, so familiar, a laugh I never liked but was sure I would always remember and yet I couldn't remember whose.

"Don't panic. I'll find you."

And I didn't. My body stopped from it's annoying and continuous trembling, everything settled at once and I got up with or without the squeak my mind still remembers, I looked at the door knob and saw it bright as if a window was there, in the closet of that random room I locked myself into, I put my hands on it and opened the door. This time I'm sure the squeak was real. Or my mind still plays stupid games with me, letting me feel fear all the times it recalls that memory. I don't. I don't want to, either. But my brain always does..

And there it was, the voice, the voice that saved my life that night.

"Get away from that door!" he shouted pretty darn loud, giving me the confidence I needed. I got out as fast as I could and then I pushed the dorm's door on purpose, thinking he was still there. But he was already drifting away, hatred in his eyes and a knife in his hand.

I somehow want to forget all this, but I can see his eyes, right there, in front of the classroom , smiling innocently and at times, letting me see a smirk that reminds me of his laugh.

"Lucky.."

1.

Era legat de ceva.. minunat, parcă. Mhm. Parcă..
Şi ai fi zis că leagănele, oricât de grele, oricât de uşoare, tot în contra vântului se mişcau, căci aşa le plăcea lor să fie: speciale, ele, doar ele îmtotriva vântului într-un mod atât de natural, atât de uman. Stai! Natural şi uman? Parcă nu mai are nicio logică, nu? Niciuna.

Aşa-mi aduc aminte de mine şi de ei, da! Mai ales de ei.
Pe o plajă pustiită de mult prea mulţi paşi şi adidaşi ce i-au bătătorit nisipul, alături de o ploaie rece în plină toamnă, acolo se găsesc imaginile adevărate, acele imagini ce nu ştiu să mintă, nici n-au ştiut vreodată.
Un strop m-a recunoscut. Am mai fost acolo, amândoi, odată demult şi acum îmi mângâie simţurile aşa cum l-am învăţat data trecută. Încă mai ţine minte şi se pare că nici eu nu m-am schimbat. Îmi plac aceleaşi lucruri, uneori.. Şi singură, tot la fel îmi place ploaia, însă fără ei.. fără ei e mai calmă şi mai nepăsătoare. Mai puţin acel strop. El mă ţine minte, da. Mai ţine minte.

Şi-n mână ţin o foaie, prea uşoară pentru mintea mea. Nicio amintire nu-i încarcă ţesătura aproape putredă, putredă căci nimeni n-a avut nevoie vreodată de ea, mirosu-i fiind putred de nou. Nu, nu-mi place aşa. Dar încep să scriu, încerc s-o încarc cu amintirea ce-o port cu mine mereu. Alţii, când văd o foaie veche gândesc într-un mod automat că este nefolositoare, dar ce ştiu ei?
Eu scriu, scriu o scrisoare către mine. Ce contează din adresă e doar timpul, căci acela va diferi, în principiu. Locaţia, adresa.. Contextul social le va dirija, dar scrisoarea le va şti. Destinatar: anul 2008, anul 2012. Scriu două. Eu din trecut şi eu din viitor, să vă aduceţi aminte şi să ţineţi minte.
Şi voi tăia multe rânduri, şi voi fi nehotărâtă. Fiindcă sunt, încă sunt şi ştiu că şi voi sunteţi. Confuză. Dar foaia n-o voi schimba, căci aşa voi înţelege ce-am gândit, de ce-aş avea grijă să fie o foaie curată, nefolositoare pentru un suflet ca al meu?

Dar nu mai ştiu, nu vă mai ştiu, şi nu mă mai cunosc pe mine. Mă uit printre rânduri.
Mă voi găsi atunci când voi citi din nou.

Part I.. [ nu ştiu dacă va mai fi vreo parte, dar parcă nici prima nu este..]

Primesc un răspuns neclar la o întrebare mult prea josnică pentru sufletul meu, ce stă şi azi agăţaţ de cuiul în care mereu îţi agăţi cheile de la maşină. Şi ori de câte ori vii, simte şi se leagănă îngreunat, că eşti aproape. Plânge şi râde, surânde trist şi suspină vesel, ignorant că în cameră mai poate fi şi altcineva, căci ochi nu are. Şi când pleci, e uşurat, însă rămâne gol, atât de gol că nimic nu se aude şi orice zgomot pare prea puternic pentru el.
Picurii cad pe podeaua lui, ca şi cum lacrimile nu se risipesc în jurul nostru, ci se adună undeva înăuntrul nostru, inundând şi ultima părticică virgină, ce nu cunoştea durerea şi nici fericirea aceasta lacomă, ca a noastră. Se bucura sincer la fiecare cuvânt frumos, iar acum s-a murdărit şi ea de toate cele spălate de lacrimi. Dar lacrimile curg, către pământ, se pierd undeva afară şi nu mai sunt ale noastre.
Cheile iar se ridică, o simt, căci am rupt o bucăţică din el şi prin cine ştie ce unde ciudate, azi simt şi eu când pleci şi când vii. Şi pleci. Dar nu te văd venind; ştiu că te duci departe, undeva unde nu te pot vedea, dar te pot simţi: şi cheile au rupt puţin din sufletul meu. Când ai să vii am să te anunţ că sunt bine şi ai să te miri că am ştiut că ai venit, când mă eviţi şi-ncerci să mă scoţi pe mine din mirosul camerei tale. Dar nu vei putea, o ştiu, căci eşti şi tu şi e şi ea şi suntem toate. Ne-am amestecat şi acum crezi că-i doar al meu.
E doar recentă rana.. Are să treacă.
Răspuns încă neclar, dar ceaţa se ridică şi ţi-e şi ţie mai uşor să iei cheile din cui şi să porneşti maşina către cine ştie ce locuri. Te mai întorci?

Fără sens.

- Deci? Ce crezi? se postă el gol în faţa ei.
Ea îl inspectă aparent interesată, dar după câteva secunde lăsă măştile într-o cutie a minţii de unde şi le lua tot timpul. Dezgustată îşi aprinse o ţigară şi îi văzu privirea consternată. Nu avea voie sa fumeze în apartamentul lui.
- Cred că trebuie să faci o operaţie, conchise ea într-un final şi iesi din casă, trăgând cu poftă din acel Marlboro.

Aşa..

Îşi trecu mâinile peste abdomenul lui şi se aşeză deasupra lui.
- Ce gătim azi?
El o dădu la o parte şi se ridică încet din pat, căutându-şi tricoul, lăsând impresia că nu ar vrea să mai fie acolo, că era scârbit de prezenţa fetei în camera.. ei. Dar nici el nu ştia ce vrea şi ce urmărea pe pereţii goi şi coloraţi ai fetei.
- Orice, răspunse într-un final şi păşi către uşa dormitorului în timp ce-şi netezea tricoul găsit şi îmbrăcat între timp.
Fata îl urmă, puţin stângace, îmbrăcată într-un tricou lung şi larg pe care îşi amintea că-l avea de la un băiat, de acum trei ani, dar numele şi chipul lui îi dispăreau la cel mai mic contur amintit. Ştia doar că-l văzuse de două ori în viaţa ei şi că apoi a dispărut, zicând că pleacă la Paris. Chiar primise o felicitare din Paris. Oare era de la el? Oricum nu mai ştia unde e felicitarea.
Aflaţi în bucătărie, el începu să caute prin dulapuri, numai el ştia ce şi unde era, căci ea nu mai gătise nimic de multă vreme. Nici măcar nu mai ştia cum arată bucătăria.. Parcă era ceva diferit ultima dată. Ah, da! E mai curată.
- Cafea? o trezi întrebarea lui.
- Uhm. Sigur.
De obicei nu conversau când erau la ea, ci doar când erau în oraş, în faţa unei cafele făcute de Lucia, în localul lor favorit. În rest erau un cuplu destul de trist, dacă se şi puteau numi cuplu. Şi în rest însemna majoritatea timpului lor din ultimele luni.
Să nu poţi ieşi din ceea ce-ţi face rău pare patetic ori absurd, însă câţi o fac? Tuturor ne e frică de schimbare şi când te gândeşti că problema se poate rezolva, mai vrei să schimbi ceva?
- Hai să te ajut. Unde e zahărul? reuşi ea să întrebe când văzu că el se agită singur într-o bucătărie care de fapt nici nu-i aparţinea.
Băiatul se opri brusc şi se întoarse către ea privind-o stupefiat. Lăsă lingura pe masă şi opri aragazul, răsturnând apa fiartă în chiuvetă. Ea începu să se sperie văzându-l în starea aceea uşor agitată. El niciodată nu era agitat. Mereu calm, mereu cu o stare de lehamite în oase şi de cele mai multe ori îi plăcea asta la el.
Luând-o de mijloc, o ridică de pe scaun şi o ţinu în braţe, în timp ce ea îşi încolăcea picioarele în jurul taliei lui.
- Cum am început dimineaţa? răsuflă el când ajunseră iar în dormitor.
Fata se dădu jos din braţele lui şi îl împinse pe pat, urcându-se iar peste el.
- Aşa..