Best experience

I could hear his steps on the corridor and I suddenly felt afraid of what could come my way. It was not my best experience at all and yet this one I always remembered, annoyingly repeating itself as if I should always have in mind that fateful and frightful night.

"Come this way, Lucky. Come on, let's end this game." I felt the urge to respond to his words, as if I knew he would find me anyway and I would feel worse than I already did. I was also aware that he could feel me tremble and my blood appealed to him at all times, so this thought made my bones squeak at the movement I was about to make. Or was I only thinking they did? One sometimes remembers the sounds they never made, but the sounds they thought they made, as if their experience should be even more terrifying when thought at. The teacher watched me warily and waited for my words, smiling as if he was there and knew what was I talking about or even worse.. he felt me tremble, my blood appealed to him that day and still does.

That noise his feet made on the floor stopped and I was nervous and annoyed at my bones. Why would my mind let them make any movement, any noise?

"I reckon you love this game, Lucky."

Why did he call me "Lucky"? That wasn't my name, as far as I remembered. Oh, but maybe it was.. and I couldn't recall any truth about my being, my sole existence being connected to his chase and my fright.

--"Aren't you really lucky for having me here? I'm the only one you should apprehend as a great teacher in this school and if you don't.. I'll chase you down till you do." His smirk was really something you wouldn't like, but maybe he was the only great teacher there.--

Oh, dear Lord! I remember now. His words.. maybe that's why he always calls me Lucky. But what did I do?

His eyes were chasing me everywhere now that I realized who he really was and how I got really lucky that night. And yet I didn't know why I still did not hate him.

"Are you sure, Lucky? Are you really sure you're going to escape?" I was sure he and I both heard that noise, because I could feel it in his voice. Someone, or something, didn't care which one was true, was coming for me and that man chasing me was aware of this too.

Everything I had to do was to distract him, to make him chase me still, until help came. And I did it for long enough.. yet no one or nothing came for me.

"Haha. Hope? Not for you, dear Lucky." His laugh, so familiar, a laugh I never liked but was sure I would always remember and yet I couldn't remember whose.

"Don't panic. I'll find you."

And I didn't. My body stopped from it's annoying and continuous trembling, everything settled at once and I got up with or without the squeak my mind still remembers, I looked at the door knob and saw it bright as if a window was there, in the closet of that random room I locked myself into, I put my hands on it and opened the door. This time I'm sure the squeak was real. Or my mind still plays stupid games with me, letting me feel fear all the times it recalls that memory. I don't. I don't want to, either. But my brain always does..

And there it was, the voice, the voice that saved my life that night.

"Get away from that door!" he shouted pretty darn loud, giving me the confidence I needed. I got out as fast as I could and then I pushed the dorm's door on purpose, thinking he was still there. But he was already drifting away, hatred in his eyes and a knife in his hand.

I somehow want to forget all this, but I can see his eyes, right there, in front of the classroom , smiling innocently and at times, letting me see a smirk that reminds me of his laugh.

"Lucky.."

Şi poate...

Şi poate ar fi fost mai simplu să mă retrag în cochilia aceea pe care mi-o prezentase el cu atâta euforie, spunând că e posibil să ne fie la amândoi mult mai uşor, însă întotdeauna am respins banalul acela ce părea să mă sece de tot ce vedeam eu mai frumos pe lumea aceasta. Până şi suferinţa care îmi mutila sufletul îşi regăsea un loc fruntaş printre lucrurile care nu-mi displăceau, ci dimpotriva care mă atrageau ca mierea. Ciudată comparaţie totuşi, având în vedere că nu-mi place mierea, însă oamenii în general cu asta compara lucrurile care îi atrag în mod deosebit, aşa că mă limitez la a fi normală după regulile "naturii", anume cele impuse de mintea ciudată a omului.

Ce rost ar avea toate aceste întâmplări dacă totul s-ar termina cu bine şi niciun obstacol nu ar fi întâlnit pe drumul către acel final relativ pe care îl căutăm cu toţii la capătul unui aşa-zis tunel? De fapt, ce rost ar avea orice altă întâmplare, pe care scriitori s-o pună în cuvinte, în cărţile best-seller ori în filme cu cinci sau mai multe Oscaruri, dacă ea n-ar avea dâmburi pe alocuri? Totul plan, frumos, fără niciun deal care să mă oprească să fac fotografia acelui apus minunat de care m-am îndrăgostit în cele două secunde cât l-am văzut.

Dar oare omului îi place aşa ceva? Să presupunem că da, căci toţi par că aşteaptă fericirea şi se declară duşmani convinşi ai suferinţei. Atunci mă declar, singură, la fel cum şi ei o fac, a nu mai fi un om, căci nu mai înţeleg cum funcţioneză raţiunea umană. Mi-e greu să înţeleg cum oamenii pot dispreţui în asemenea măsură acele lacrimi pricinuite aparent de suferinţă, când clar nu este totul aşa cum şi-ar dori ei, căci soarta le stă împotrivă.

Să-mi inunde sufletul şi să mi-l scalde în acea mare sărată şi caldă, căci tot din suflet au pornit, eu asta îmi doresc adesea. De ce să fiu secătuită de tot, lacrimile, terminate, să ia cu ele totul şi simţămintele să-mi fie reci şi fără nicio valoare, decât pur estetică, apreciată de imorali? Sau asta e opinia mea, căci mi-e greu să cred că un om ce nu e imoral poate aprecia cu adevărat faptul de a simţi ca să se poată doar făli cu aceasta şi să ne încânte auzul, cum că fericirea e un drum lin pe care cu toţii ni-l dorim. Ei bine, eu nu. Nu zic că nu-mi doresc fericirea, dar nu şi drumul lin care vine odată cu ea, deşi viaţa clar nu înseamnă doar fericire ori suferinţă, dar idealismul creşte în sufletele şi minţile oamenilor, până când ajung să creadă că întradevăr acea formă ideală a vieţii poate întradevăr exista. Nici măcar în basme, dar mă întorc la ideea de unde am plecat şi tot n-am argumentat-o.

Eu îmi doresc viaţa, cu hârtoapele ei pline de noroi adesea, ori de venin şi uneori gropile ce ne duc într-o altă lume, numită de unii, generic, "paradis", unde drumul e lin, până la următoarea groapă ce ne conduce înapoi de unde am plecat. Nu e oare mai plăcut să sari, decât să mergi pe un drum lung, unde nu zăreşti nimic, într-o zi de vară? Ar fi ca un drum infinit prin deşert, cum era şi în legenda aceea cu emirul de a murit în drumul către Meka, spre deosebire de cerşetor, care şi-a ales drumul mai lung, dar mai uşor şi care a reuşit să intre în Meka de pe Pământ, dar fără vreo plăcere sufletească adevărată. Săracul emir a trebuit să înfrunte un drum lung, lin în aparenţă, fara nicio urmă de om ori de lighioană şi nici vreo oază care să-i aline sufletul, dar el a intrat în Meka cerească. Deci, acesta e drumul lin, fără nicio denivelare, pe care mulţi şi-l doresc. Eu zic, că plin de obstacole, drumul e mai placut şi e sigur că vei avea mai mulţi tovarăşi de drum, deci astfel şi întâmplările noastre, în cărţi ori basme, în filme ori teatru sau simplu în viaţa reală, sunt pline de gropi şi munţi pe care trebuie să-i înfruntăm până ce ne-o veni vremea să închidem ochii.

Aşa şi acum, când îmi zisese că ar fi trebuit să mă ascund de lumea în care trăiesc, am preferat să ies şi să înfrunt vârtejul mării, în plină furtună, oriunde voia Domnului ar fi să fiu aruncată apoi, pe uscat ori în mare, vie ori moartă, căci totuna mi-e. Viaţa oricum îşi are capătul ei la un moment dat şi cât mi-o fi dat să trăiesc, trăiesc cu bucurie.

1.

Era legat de ceva.. minunat, parcă. Mhm. Parcă..
Şi ai fi zis că leagănele, oricât de grele, oricât de uşoare, tot în contra vântului se mişcau, căci aşa le plăcea lor să fie: speciale, ele, doar ele îmtotriva vântului într-un mod atât de natural, atât de uman. Stai! Natural şi uman? Parcă nu mai are nicio logică, nu? Niciuna.

Aşa-mi aduc aminte de mine şi de ei, da! Mai ales de ei.
Pe o plajă pustiită de mult prea mulţi paşi şi adidaşi ce i-au bătătorit nisipul, alături de o ploaie rece în plină toamnă, acolo se găsesc imaginile adevărate, acele imagini ce nu ştiu să mintă, nici n-au ştiut vreodată.
Un strop m-a recunoscut. Am mai fost acolo, amândoi, odată demult şi acum îmi mângâie simţurile aşa cum l-am învăţat data trecută. Încă mai ţine minte şi se pare că nici eu nu m-am schimbat. Îmi plac aceleaşi lucruri, uneori.. Şi singură, tot la fel îmi place ploaia, însă fără ei.. fără ei e mai calmă şi mai nepăsătoare. Mai puţin acel strop. El mă ţine minte, da. Mai ţine minte.

Şi-n mână ţin o foaie, prea uşoară pentru mintea mea. Nicio amintire nu-i încarcă ţesătura aproape putredă, putredă căci nimeni n-a avut nevoie vreodată de ea, mirosu-i fiind putred de nou. Nu, nu-mi place aşa. Dar încep să scriu, încerc s-o încarc cu amintirea ce-o port cu mine mereu. Alţii, când văd o foaie veche gândesc într-un mod automat că este nefolositoare, dar ce ştiu ei?
Eu scriu, scriu o scrisoare către mine. Ce contează din adresă e doar timpul, căci acela va diferi, în principiu. Locaţia, adresa.. Contextul social le va dirija, dar scrisoarea le va şti. Destinatar: anul 2008, anul 2012. Scriu două. Eu din trecut şi eu din viitor, să vă aduceţi aminte şi să ţineţi minte.
Şi voi tăia multe rânduri, şi voi fi nehotărâtă. Fiindcă sunt, încă sunt şi ştiu că şi voi sunteţi. Confuză. Dar foaia n-o voi schimba, căci aşa voi înţelege ce-am gândit, de ce-aş avea grijă să fie o foaie curată, nefolositoare pentru un suflet ca al meu?

Dar nu mai ştiu, nu vă mai ştiu, şi nu mă mai cunosc pe mine. Mă uit printre rânduri.
Mă voi găsi atunci când voi citi din nou.

Good morning

I thought you left back then and yet I saw your always dirty of feelings scarf through my barely opened eyes. I guessed you just got it off, sick of how much it smelled like me and our mornings together, how much it felt as my skin and yours next to each other. But you came next to me and I felt your body trembling. That's when I opened my eyes wider and wider, staring shocked at your fingers struggling to do something you always denied you could do.
The piercing sound of a torn scarf made me think of all the moments I asked you to give me a piece of you, a piece of that scarf you so much cherished. And now you gave the once very wanted pleasure and now so heart breaking moment.
"Good morning!" you kissed me lightly on my trembling lips and threw the half of the scarf that was supposed to be yours and kept mine.
"Good morning.."

.Random.

-Pe noptieră, zâmbi Ilinca, un zâmbet de care ţi-ar fi fost dor oricând, să simţi colţii ascuţiţi cum îţi sfâşie carnea şi partea aceea eternă, dar pe care nimeni nu o vede cu adevărat pe care ei au numit-o suflet. Aşa simţeai că trăieşti şi îţi era dor chiar şi atunci când te ataca şi îţi lăsa viaţa pustie. Aparent pustie.. Căci astfel învăţai să vrei mai mult, să mai vrei măcar încă odată, să-i mângâi colţii şi să le ceri să le pese, să te guste. Încă odată, hai încă puţin, le-ai fi zis de o mie de ori, dar erau atât de răi, că nu se mai arătau vreodată, decât să te rănească şi apoi să-ţi arate iar că nu le pasă. La infinit.
-Şi de ce ai lăsat pozele acolo?
-Ca să doară.
Aşa ne-am obişnuit, aşa e perfect, altfel n-am fi noi, altfel aş fi plecat de mult. Mă doare, dar tot te iubesc..

Because I can always..

We were dancing round and round and round, in a dark room, watching the shadows around us. It seemed we were struggling in a neverending story but it probably was what I always deserved. I laid my head on his shoulder, humming the song we were dancing on as if it was our song, but we were both hearing it for the first time and yet it connected us in a strange way.
"May I?" He gazed at me and kept mine for the entire night and all I could think of were the past times and the present where he was without his girlfriend at a party where couples seemed to be everywhere. But not us.
"Uhm.." The words were unbearable, making my throat burn and scream for a sort of cure which was unavailable for me. Always unavailable..
He saw my eyes flicker to that guy more than just once that night and he did not want to admit the fact that I could have a life where he wasn't invited, to be admired by many others who might deserve me. He always claimed he wasn't the one for me, he didn't deserve me and yet why did he never let go?
"Go." he whispered, with choking voice and a light smile, smile which was erased soon after I took his hand.
"Okay" I accepted, unsure, stepping next to that boy I somehow liked and who always dragged me back to that go-and-leave story. My love was claimed by many and given to one, one who accepted it as it was his and only his to take and never gave anything back. Having a story that never happened, yet something odd to remember made us smile and live off those light, for others, memories, yet strong and perfect for us.
"Lovely song, isn't it?" His attitude made me want him so bad, that I always lost myself and showed my feelings but I had decided not to give up that night.
Of course. I thought. Lovely, as it always is, but never conclusions drawn, always leaving, never coming at the right moments, but when you wish. To smile was too odd for me, but I smiled and danced through many songs with the same boy, the boy who came back again..
"I.. think that.." but could not manage to say another word, because his lips were now locked to mine, a kiss I felt before, but never had feelings for. Tears started to flood my blue eyes, my heart decided to stop, my breath was taken away and life was drained out of me, without asking for permision. "Why?" All the unsaid words were now concentrated in that only question, every thought flowing trough my mind yelled silently, just because I felt those lips I haven't felt in a long long time. "You had a person to come back to, why me now?"
That might have been the biggest mistake I ever did because nothing could have hurt more than those somehow true words. It was easy for them and I have never done a thing to stop it. I should have never wanted to hear that answer. Asking for it I have let my own life escape my body, in a way no one ever did.
"Because I can always come back to your broken heart.." he said and froze me with a hug I am always feeling, burning my skin.

Anxiety

Murdară de noroiul anxietăţii, mă strecor prin locaşurile cele mai ascunse ale clădirilor şi aleilor, să nu pot fi văzută. E prea multă lumină aici şi parcă soarele ar fi un reflector pe scena asta murdară. Mă prinde în plasa aceasta atât de fină de particule de lumină şi oricât mă zbat, par să mă afund şi mai tare în ea, defectele par să mi se vadă din ce în ce mai bine şi sufletul meu jeleşte după întuneric. Era mai uşor..
Dar noroiul se vede la lumină şi sunt arătată cu degetul, căci toţi ştiu. De ce ar putea un om să fie murdar de noroiul asta colorat astfel, ca un curcubeu, fals şi apatic? Ochii mi se mişcă neîncetat în orbite şi numără prea multe mâini întinse, retina se blochează şi eroarea e mult prea mare ca să te mai poţi întoarce printr-un buton de "back" şi să ştergi greşeala.
Mi-e frică.
Mi-e frică de voi şi de EL, de schimbarea pe care o anunţă voci necunoscute prin cutiile acelea cu sunete, imagini şi suprficialitate, dar mai ales de mine, căci eu sunt monstrul. Eu sunt monstrul care îmi va devora sufletul putrezit, dar care există cumva.. Încă există.
Unde este leacul miraculos ce mă spală de păcatul fricii? Şi de-aş muri, căci doar de ea nu mi-e teamă, doar ea e schimbarea ultimă, care nu mă mai lasă în astă lume să fiu lumiată astfel, pusă în mijlocul indecent al scenei.
Atâtea voci şi atâtea trupuri se perindă prin mijloc, doritoare de soare, dar se pierd fad în întunericul acesta luminat în care m-am pierdut şi eu, unde şi pata de fard albastru de pe iris se vede. Colţurile întunecate sunt mai departe şi mai departe cu cât alergi către ele şi reflectorul pare din ce în ce mai mare într-un loc ca acesta..
Vreau să mă pierd în întunericul meu, să-mi pot devora sufletul în pace.
Vreau..
Mi-e frică de voi şi de mine, mi-e frică, iar dacă vorbesc se schimbă totul. Şi nu mai vreau nimic.

End - 2 versions

O poveste scrisă (a doua) după ce un bun prieten al meu a scris ceva asemănător (prima). Versiuni puţin sau foarte diferite, nici eu nu ştiu, ale unui final.. Simboluri, concepte, ideea îi aparţine, deşi poate cu toţii ne-am gândit cândva la aşa ceva. Dar dacă nu scria el acum, nici eu n-o făceam. Deci, credit Cătă Quarkk. (>:D<) 1. End

sunt in fata plutonului de executie..minutele par nesfarsite. parca as vrea sa se termine odata, sa scap..toata viata imi trece acum prin fata ochilor, bune si rele, bucurii si dezamagiri, fete, fapte, locuri..preotul imi sopteste trist o rugaciune la ureche. as fuma o tigara, dar mi-am uitat pachetul pe masa, langa albumul foto..si pe deasupra sunt si legat la ochi..il intreb pe preot, dar nu are. pana la urma simt un filtru alunecandu-mi printre buze. trag cu nesat din acea otrava, dar constat cu tristete ca nu e aprinsa..bricheta..ah, bricheta aceea..era de la ea..o primisem de ziua mea, si acum probabil zacea ratacita prin vreun sertar..se anunta ca mai am 5 minute. in fata mea aud glasuri mute, care nu spun nimic, glasuri ale celor care au venit sa ma vada cum platesc pentru crimele mele. dar ce stiti voi, adunatura de ignoranti fara suflet?..cineva din gloata arunca cu ceva si ma loveste in piept, la suflet, aceasta arma si constiinta a mea..simt o particica din durerea celor pe care i-am aruncat cu sange rece in dezolare..dar in cateva clipe nu va mai conta nimic, totul va fi istorie, voi fi doar un chip pe care unii vor vrea sa il uite, iar altii il vor plange..nu, nu plangeti dupa mine, e mai bine asa!..am facut destul rau, acum trebuie sa plec..disting vocea puternica a colonelului care da ordine plutonului..s-a facut liniste. imi vine sa strig in gura mare ca imi pare rau, dar nu reusesc decat sa scap niste sunete indescifrabile printre buzele inclestate pe tigara inca neaprinsa. nu pot sa plang, nicio lacrima nu mi se scurge pe obrazul palid, dar nu-i nimic..probabil vor plange altii pentru mine..numaratoarea inversa a inceput, si ma rog sa se termine repede. cu bine.. pregatiti armele! ochiti! foc! foc? aprindeti-mi si mie tigara, va rog..

2. End - my version -

Stau dreaptă în faţa unor oameni pe care nu-i cunosc şi spre care nici nu aş fi îndrăznit să-mi mai îndrept arma. Mi-a fost confiscată. Însă ei, suflete monotone, nu aşteaptă să-mi cunoască inima, căci, zic ei, e închisă şi protejată de un trup fragil. "Scoateţi-o!" strigă toţi mut, căci doar aşa cred ei că o vor vedea în întruparea-i roşie. Şi nu înţeleg că pură nu va fi, în sensul paradoxal, de neschimbată şi mi-o cred murdară. Cineva a zis că sângele va fi negru, acela ce-mi va curge către strămoşi, ori către înaltul cerului în care speră toţi să nu ajung.
În faţa ochilor văd o lumină difuză; probabil m-au legat la ochi şi nu mai văd, nu mai văd pe nimeni şi nimic din lumea aceea ce mi-a sprijinit existenţa. Dar poate că nu mai văd demult. În celulă era tot întuneric, ori multe geamuri şi de la atâtea păcate mi-a fost luat şi singurul dar care-mi mai folosea şi de care m-a bucurat întotdeauna, oricât de josnică ori de vis era imaginea în faţa ochilor mei. Dar aud şi simt în aer ura; e un miros acru, cu puţin condiment amar, ca să-mi usture gâtul şi să mor încet, să mă doară şi pe mine. Nu ştiţi că pe ei nu i-a durut? Armele mele au fost mereu rapide şi m-am depărtat când ei nu mai simţeau. Nu i-a durut, aşa-mi zicea şi mama, căci eu mereu m-am apărat doar împotriva mirosului acesta ce l-aţi adus şi azi aici. Dar m-au lovit; s-au apărat?
Aud un suspin al vreunuia pe care nu l-am omorât şi foşnetul unei haine lungi, probabil negre, a vreunui preot. În faţa păcatelor se pleacă şi el, dar e nemulţumit. Ar fi preferat să mă sinucid, să nu-şi pângărească vocea când îmi rosteşte ultimele cuvinte dure, aspre ale lui Dumnezeu. "Nu vreau să le mai aud.." îi şoptesc, dar nu mă mişc. Mă gândesc la acel suspin. Au fost câţiva pe care nu i-am ucis şi în faţa crimei mele ei se pleacă şi mă iubesc. Am părut că sunt o eroină? Nu i-am salvat decât de mine şi nu m-am apărat decât împotriva lor, într-un cerc nevicios, ci doar bolnav, bolnav de natura umană. Aud încă odată, dar nu-mi dau seama dacă e acelaşi ca mai devreme sau cu totul altul. Şi aud şi plânsete, dar le simt ura, acră, cu condimente amare.. Ei s-au pierdut odată cu cei pe care i-am ucis şi acum doar bântuie acest pământ, rostind jalea lor, căci ce motive ar mai avea ei să trăiască? Dacă nu sunteţi păcătoşi.. veţi muri oricum. Acum adio, ori mâine adio, ajungem tot acolo. Voi sus, eu jos, dar tot ne vom întâlni la masa preoţilor să mai bem o stacană cu vin, depănând amintiri de pe vremea când noi călcam pe pământ. Voi fi jurnalist atunci, căci n-am apucat şi voi scrie o carte cu toate amintirile voastre. Ale mele sunt oricum scrise undeva, căci am păcătuit, am ucis.
Suspinele se amestecă cu vorbele preotului, care-mi rosteşte o rugăciune la ureche. Nici nu mi-am dat seama când a început să vorbească, dar îmi tot zgârie urechile. "Crezi că mai contează?" Ezită şi apoi continuă rugăciunea. Îi cer o ţigară, acea otravă ce mi-a omorât sufletul ani la rândul, dar era cea mai dulce, mă jur! Se lasă păgubaş şi iar îi aud sutana foşnind. Cred că pleacă. A terminat deja? Se aude de undeva, nici eu nu mai pot zice de unde, că mai am doar 5 minute, iar sufletul meu se încălzeşte. E oare încercarea inimii de a se inunda cu sâge pentru ultima dată, mai precipitat, ca să simtă că trăieşte? Simt între buze un filtru aspru, amar şi-mi dau seama că preotul mi-a adus o ţigară. Buzele mi se lipesc de ea şi mâinile caută bricheta, deşi mintea mea ştie că am aruncat-o atunci când ne-am certat. Era un cadou..
Minutele trec, cer un foc, dar nimeni nu mai e lângă mine. Aud armele încărcându-se şi zâmbesc cu ţigara între buze. Ştiu că par ca un şarpe malefic ce-şi caută încă preada, dar m-am lăcomit destul ca să mai vreau altceva decât un foc acum. Aud foşnetul sutanei, aud un alt suspin. Nu plânge. Oricum pe toţi ne doare-n fund de restul; aşa zicea şi Iona a lui Marin Sorescu. Îmi amintesc.. Eram copil, eram tânără.. A trecut mult de atunci: câţiva ani.
Cineva ţipă, un om cade la pământ şi aud ordinul. "Foc!" Îmi îndrept ţigara rânjind către locul de unde şuieră arma. Doamne, de-ai da un ultim foc şi acestei ţigări, atât mai vreau. Poate o va nimeri.
Cad. Simt cum cineva vine către mine, deci n-am murit. Dar ei cred că da. Aud o brichetă cum se aprinde şi sunetul ei îmi aduce aminte de toţi anii când stătea în buzunar şi de dimineţile când o aprindeam lacomă, cu acelaşi rânjet ca şi acum. A venit.. A găsit şi bricheta, iar acum îmi aprinde ţigara.
Ce dulce e ultimul fum!

Nu?

Cred că a venit şi vremea mea să zic nu, să te opresc în pragul uşii doar cu privirea mea aspră şi să mă întorc în pat, aşteptâng să aud uşa de la intrare când ieşi.
Să opreşti pe cineva poate nu e atât de greu cât să te opreşti pe tine, propriile-ţi sentimente, pasiuni şi gânduri. E fenomenal când reuşeşti să te opreşti din mâncat prăjitura preferată, dar ce te faci când e complexă şi tare încăpăţânată să te răstoarne şi să te aţâţe să o placi mereu?
Aşa văd eu viaţa, căci cu rele sau bune, chiar şi în prăjitura preferată nu ne place mereu fiecare ingredient şi le adorăm pe cele ce ne-au făcut să-i punem acel tag de "preferat". Complexă cu fiecare om care apare şi fuge înspre nicăieri, doar ca să te ameţească cu o prietenie ori o iubire, cu fiecare zâmbet fugar ce te face să roşeşti ori fiecare sărut din fiecare joc la care participi voluntar, deşi ai semnat involuntar pe lista de participanţi. De ce voluntar? Fiindcă punctul se poate pune oricând după predicat într-o situaţie corect socială/ morală etc. E doar un punct, cel mai uşor semn de făcut şi cel ce consumă cea mai puţina energie şi cerneală, însă sacrificiile şi consecinţele ce-i urmează, ori doar povestea din mintea noastră ne opreşte mereu. Şi tentaţiei nu-i putem rezista când fila se colorează în culorile favorite, mereu vesele, mereu cum ne dorim. Dar ştim că o singură pată din galbenul ce nu ne place, ori din negrul ce ne întristează va schimba tot şi pata o poate face oricine, nu doar noi, căci nu deţinem controlul absolut al viitorului nostru, caiet cu file ce se întorc una după alta şi care are şi el un sfârşit.
Îngălbeniţi şi înnegriţi ne poticnim pe o potecă necunoscută şi neprevăzută, ceva ce nu făcea parte din plan, ceva ce urâm că există şi că ne face viaţa amară, fie şi pentru o secundă infimă. Eu zic că asta face viaţa mai frumoasă. Mi-e frică de necunoscut, dar mai ales de schimbare, însă dacă viaţa mi-e monotonă, mi-e şi mai frică. Chiar de mine.. De mine, căci eu lucrez cu andrelele destinului meu cel mai mult şi construiesc drumuri şi blocuri, alei şi parcuri.
Ce poate fi mai potrivit într-un final? Să ne ferim de tot nu putem şi să ne oprim e greu, dar vai, ce frumos când tentaţia pune stăpânire pe sufletul şi trupul tău şi-i răspunzi, aşa cum şi ea îţi răspunde ţie. Un moment. Atât cer. Te trimit apoi afară. Dar rămâi doar un moment..

Part I.. [ nu ştiu dacă va mai fi vreo parte, dar parcă nici prima nu este..]

Primesc un răspuns neclar la o întrebare mult prea josnică pentru sufletul meu, ce stă şi azi agăţaţ de cuiul în care mereu îţi agăţi cheile de la maşină. Şi ori de câte ori vii, simte şi se leagănă îngreunat, că eşti aproape. Plânge şi râde, surânde trist şi suspină vesel, ignorant că în cameră mai poate fi şi altcineva, căci ochi nu are. Şi când pleci, e uşurat, însă rămâne gol, atât de gol că nimic nu se aude şi orice zgomot pare prea puternic pentru el.
Picurii cad pe podeaua lui, ca şi cum lacrimile nu se risipesc în jurul nostru, ci se adună undeva înăuntrul nostru, inundând şi ultima părticică virgină, ce nu cunoştea durerea şi nici fericirea aceasta lacomă, ca a noastră. Se bucura sincer la fiecare cuvânt frumos, iar acum s-a murdărit şi ea de toate cele spălate de lacrimi. Dar lacrimile curg, către pământ, se pierd undeva afară şi nu mai sunt ale noastre.
Cheile iar se ridică, o simt, căci am rupt o bucăţică din el şi prin cine ştie ce unde ciudate, azi simt şi eu când pleci şi când vii. Şi pleci. Dar nu te văd venind; ştiu că te duci departe, undeva unde nu te pot vedea, dar te pot simţi: şi cheile au rupt puţin din sufletul meu. Când ai să vii am să te anunţ că sunt bine şi ai să te miri că am ştiut că ai venit, când mă eviţi şi-ncerci să mă scoţi pe mine din mirosul camerei tale. Dar nu vei putea, o ştiu, căci eşti şi tu şi e şi ea şi suntem toate. Ne-am amestecat şi acum crezi că-i doar al meu.
E doar recentă rana.. Are să treacă.
Răspuns încă neclar, dar ceaţa se ridică şi ţi-e şi ţie mai uşor să iei cheile din cui şi să porneşti maşina către cine ştie ce locuri. Te mai întorci?

Fără sens.

- Deci? Ce crezi? se postă el gol în faţa ei.
Ea îl inspectă aparent interesată, dar după câteva secunde lăsă măştile într-o cutie a minţii de unde şi le lua tot timpul. Dezgustată îşi aprinse o ţigară şi îi văzu privirea consternată. Nu avea voie sa fumeze în apartamentul lui.
- Cred că trebuie să faci o operaţie, conchise ea într-un final şi iesi din casă, trăgând cu poftă din acel Marlboro.

Aşa..

Îşi trecu mâinile peste abdomenul lui şi se aşeză deasupra lui.
- Ce gătim azi?
El o dădu la o parte şi se ridică încet din pat, căutându-şi tricoul, lăsând impresia că nu ar vrea să mai fie acolo, că era scârbit de prezenţa fetei în camera.. ei. Dar nici el nu ştia ce vrea şi ce urmărea pe pereţii goi şi coloraţi ai fetei.
- Orice, răspunse într-un final şi păşi către uşa dormitorului în timp ce-şi netezea tricoul găsit şi îmbrăcat între timp.
Fata îl urmă, puţin stângace, îmbrăcată într-un tricou lung şi larg pe care îşi amintea că-l avea de la un băiat, de acum trei ani, dar numele şi chipul lui îi dispăreau la cel mai mic contur amintit. Ştia doar că-l văzuse de două ori în viaţa ei şi că apoi a dispărut, zicând că pleacă la Paris. Chiar primise o felicitare din Paris. Oare era de la el? Oricum nu mai ştia unde e felicitarea.
Aflaţi în bucătărie, el începu să caute prin dulapuri, numai el ştia ce şi unde era, căci ea nu mai gătise nimic de multă vreme. Nici măcar nu mai ştia cum arată bucătăria.. Parcă era ceva diferit ultima dată. Ah, da! E mai curată.
- Cafea? o trezi întrebarea lui.
- Uhm. Sigur.
De obicei nu conversau când erau la ea, ci doar când erau în oraş, în faţa unei cafele făcute de Lucia, în localul lor favorit. În rest erau un cuplu destul de trist, dacă se şi puteau numi cuplu. Şi în rest însemna majoritatea timpului lor din ultimele luni.
Să nu poţi ieşi din ceea ce-ţi face rău pare patetic ori absurd, însă câţi o fac? Tuturor ne e frică de schimbare şi când te gândeşti că problema se poate rezolva, mai vrei să schimbi ceva?
- Hai să te ajut. Unde e zahărul? reuşi ea să întrebe când văzu că el se agită singur într-o bucătărie care de fapt nici nu-i aparţinea.
Băiatul se opri brusc şi se întoarse către ea privind-o stupefiat. Lăsă lingura pe masă şi opri aragazul, răsturnând apa fiartă în chiuvetă. Ea începu să se sperie văzându-l în starea aceea uşor agitată. El niciodată nu era agitat. Mereu calm, mereu cu o stare de lehamite în oase şi de cele mai multe ori îi plăcea asta la el.
Luând-o de mijloc, o ridică de pe scaun şi o ţinu în braţe, în timp ce ea îşi încolăcea picioarele în jurul taliei lui.
- Cum am început dimineaţa? răsuflă el când ajunseră iar în dormitor.
Fata se dădu jos din braţele lui şi îl împinse pe pat, urcându-se iar peste el.
- Aşa..

Nu doare dacă pun asta, aşa că, here you go. Una din poveştile care mi-au adus diploma pe care scrie "Locul I", la concursul Tinere Condeie.

Timpuri trecute

Intru apatică şi las uşa deschisă, de parcă n-aş avea uşă acasă. Îmi dau seama de cât de nesimţită sunt azi, dar nu mă obosesc să mă întorc ci doar merg înainte ca şi cum aş avea un scop sfânt. Laur mă zăreşte, îşi dă seama că e uşa deschisă şi spune cu un sarcasm care ar durea pe oricine doar pe mine nu, mai ales în astfel de momente:
-Oricum e prea cald aici.
Îi zâmbesc cu aceeaşi apatie cu care mă mişc şi mă aşez la una din mese, îmi scot pachetul de ţigări şi bricheta şi îi fac un semn cu mâna. Ştiu că mă înţelege fiindcă în ultimele câteva luni mi-am tot petrecut dimineţile aici. Nu că n-aş avea ce altceva să fac, dar casa nu-mi mai suna a cămin, Alex tocmai a plecat din apartament iar cei de la facultate tot ce ştiu e să predea şi să predea şi culmea, exact ceea ce am învăţat şi în liceu, aşa că nu mă mai deranjez să trec pe acolo. De cele mai multe ori o rog pe Alex să-mi aducă două-trei cursuri şi învăţ ce mai e nou.
Astfel am ajuns să-mi petrec fiecare "ivire de zori" în "casa" aceasta dulce şi lipicioasă, care nu mă mai lasă să plec, la propriu şi la figurat.
Îl privesc pe Laur cum îmi aşează cafeaua cu mult lapte pe masă puţin în dreapta mea, îi fac semn din ochi să se aşeze şi îmi aprind ţigara pe care am scos-o în urma cu două minute din pachetul făcut ferfeniţa în buzunarul blugilor mei vechi.
-Deschidem la douăsprezece, îmi zice el şi zâmbeşte cu înţeles. Se aşează alături de mine, îmi ia pachetul din faţă şi îl aruncă până aproape de bar. Îi ştiu deja schema aşa că nu mă mai ridic să-mi iau pachetul şi doar îi privesc colţurile gurii care se ridică şi care parcă aşteaptă să fac un gest care să le mulţumească şi mai mult. I-am prins ironia.
-Mâine ştii că e cântare, nu? vorbesc şi eu în sfarşit, trăgând câte un fum între cuvinte. Ştiu că asta îl enervează de obicei pe Laur, dar de data asta pare calm aşa că îl las să continue el discuţia. Nu e în momentul lui, iar asta înseamnă că dacă spune ceva, are să fie bine, altfel nu are rost să mă bag aiurea.
Îmi ia cafeaua care stă de câteva minute bune suspendată în mâna mea, fără să se mişte decât la stânga şi la dreapta de la tremuratul mâinilor mele. Soarbe paşnic din ea de câteva ori, se ridică, se aşează turceşte pe banchetă şi nu-şi ridică privirea.
-Nu lucrez aici, şi începe să râdă.
De data asta râd şi eu, ceea ce-l miră de obicei. Asta îl face să-şi schimbe puţin atitudinea şi pare sigur că o să obţină ajutorul meu.
-Ştii... trebuie să merg să plătesc ceva azi şi e urgent. Dar nu pot să las barul deschis fără nimeni aici. Şi nici nu am voie să-l închid. Poţi să mă ajuţi cu ceva?
-Azi chiar sperai să vin şi nu mai m-ai înjurat. Spune.
În câteva minute a plecat şi am rămas singură, depănând amintiri fără să vreau, în locul "tinereţilor mele". Sunt în anul trei de facultate şi profesorii par prostiţi. Predau ce am învăţat deja, în liceu ori tot în facultate, şi asta se întâmplă de obicei în primul an, dar încerc să-i ignor. Şi aşa viaţa mea a luat un alt sens în ultima vreme. Alexandra, colega mea de "camera", s-a decis să se mute cu prietenul ei din ultima vreme deşi mi-a declarat de multe ori că nu crede că relaţia lor v-a mai dura multă vreme. O iubeam în felul meu platonic fiindcă mă scosese puţin din starea aceea de adolescentă stupidă când o cunoscusem prima oară în clasa a zecea. Zic prima oară fiindcă am cunoscut-o şi a doua oară, şi i-am mulţumit. De atunci a rămas în viaţa mea şi m-a ajutat cum a putut ea mai mult, iar la facultate ne-am mutat împreună, deşi amândouă locuiam în Bucureşti. Un apartament, de "fiţe", cumpărat prin cooperarea ambilor părţi, şi părinţii mei şi ai ei, aşa că ne aparţinea în mod egal, fără să ne facem vreo problemă. Dar ea acum stă la al ei Marius şi în curând cred că vor zice că se vor căsători. O să treacă şi asta... Nici acasă nu-mi merge bine. Stilul acela de cămin perfect eşuează, acum după mulţi ani de zile şi deşi prevedeam asta, tot nu-mi vine să cred. Fratele meu, Alex (ciudată coincidenţă), un om normal pentru mine, după ce m-a trezit Alexandra la realitate, m-a ajutat să mă lupt cu societatea şi azi am ajuns unde sunt, un oarece nume în societate, dar am cam renunţat să lupt. Renunţ fiindcă tocmai acest Alex fuge de responsabilitatea unei familii, şi deşi sunt geloasă pe iubita lui, îi doresc să reuşească să-l prindă în gheare. Părinţii mei îl blamează şi nu încearcă să-l ajute în vreun fel. Încă sper că o să-şi vadă şi ei greşelile.
Acest loc, "bar", a fost locul unde mi-am făcut primii prieteni, iubiţi dacă vreţi să-i numiţi, locul unde am exagerat prima dată cu băutura, locul unde mi-am făcut cei mai mulţi prieteni din adolescenţă şi locul unde mă întâlnesc cu ei ori de câte ori îmi doresc să revin în acea atmosferă. Oamenii cei mai grozavi ai vieţii mele mă salută acolo şi mă privesc ca pe unul de-al lor, fiindcă pe stradă lumea e prea rea ca să ne privească cu ochi calzi, ca pe nişte prieteni, lumea e prea rea şi încearcă să ne dărâme doar fiindcă suntem prieteni, ca şi cum am fi făcut vreunul ceva. Nu i-am mai văzut de câteva luni fiindcă viaţa lor decurge normal, iar ei acum încearcă să-şi facă viitorul mai simplu, cel puţin în aparenţă. Îmi aduc aminte când stăteam la acea masă unde stau şi acum şi când îmi beam berea într-un minut şi ceream o a doua, de fiecare dată a doua, ca şi cum nu băusem alte trei înainte. Râdeam, spuneam glume, inventam tot felul de lucruri, scriam în jurnalul "găştii", astfel ne veseleam noi. Jurnalul a rămas la mine şi mă risc de o greşeală gramaticală, dar să zicem că era doar unul, deşi am completat destule caiete. Certuri, bătăi, am avut parte de toate, atât eu cât şi ceilalţi, dar nu ne-a părut rău decât imediat după. Ne simţeam ca pe nişte greşeli, dar apoi regretam doar greşeala de a regreta ce s-a întâmplat. Tot ce am facut ne-a adus şi bune şi rele, dar relele puteau fi oricum, pe când bunele mai puţin.
Cei mai buni prieteni ai mei, care au plâns şi au râs odată cu mine s-au sprijinit de acele mese şi de acele ziduri azi puţin cam reci. Zgâriam mesele cu numele noastre, cu inimioare de adolescenţi şi vărsam lacrimi amare asupra lor când ne simţeam trădati şi alteori le sărutam când păream să fim în rai.
Alături de ei am urcat trepte multe şi le-am coborât, iar dacă eram mai jos decât ei mă ridicau cu preţul căderii lor şi la fel am făcut şi eu. Ne-am apărat unii pe alţii, am jucat aceleaşi jocuri şi am cântat aceleaşi cântece. Am dansat pe toate melodiile care ne cădeau în cale uneori şi alte ori eram posomorâţi tare.
Acum tot ce îmi aminteşte de acele zile e că locul nu mă lăsa să plec, la propriu şi la figurat. Hanoracul meu se lipeşte de masă, după atâtea beri şi sucuri vărsate peste iar faptul că atmosferele trecutului pot reveni mă face să revin de fiecare dată.
Îmi termin şi a treia ţigară, îmi dau seama după scrumieră şi după cerculeţele din masă. Nici nu ştiu când m-am ridicat să-mi culeg pachetul, dar văd că am şi un suc de portocale roşii în faţa mea. Beau şi ultima gură din sticlă şi mai aprind o ţigară. Încerc să caut pe masă unul din numele scrijelite de noi şi îmi găsesc numele, scris cu o caligrafie cam neîndemânatică, deci clar nu a mea. Obişnuiam să desenez destul de frumos şi parcă nu-mi aduc aminte să fi scris vreodată atât de urât. Dar îmi aduc aminte când unul dintre prietenii mei se prostea. Ah da! Cristin... şi nu mi-a terminat numele, nu fiindcă n-ar fi putut ci fiindcă n-a vrut. Era singurul care-mi zicea asa şi care ştia cât mă enervam când mă striga astfel. Ah tu, George.
Mă ridic de la masă: a intrat cineva. Sper că e Laur fiindcă nu am chef să deschid eu azi. Mă uit la ceas şi încă nu e ora de deschidere. Sunt surprinsă că cineva în afara mea vine aşa de devreme. Oare Laur aşteaptă pe cineva? E clar un cunoscut, fiindcă lasă uşa deschisă şi îşi lasă geaca în anticameră. Intră... Îmi zâmbeşte ca unui vechi cunoscut şi abia dacă îmi dau seama cine e. Şi-a schimbat freza, şi-a scos cerceii din urechi şi are verighetă la mână. A trecut mult timp. Mă trezesc şi îi spun vechea glumă, pe care Laur o spunea încă de când începuse să lucreze aici, în urmă cu 6 ani. Ştiu că o va înţelege şi chiar o înţelege. Îmi zâmbeşte tâmp, aşa cum făcea pe vremuri şi mă îmbrăţişează.
-Deschidem la douăsprezece...

“Credendo Vides!”

Mhm, miezul de adevăr se poate citi uşor, chit că e un adevărat miez sau nu. Cei ce mă cunosc, mă pot recunoaşte pe mine şi elementele acelea din viaţa mea şi a lor. Pentru Ana(Sushena), fiindcă m-a inspirat. Mulţumesc, draga mea >:D<.

"Am uitat de zâmbetele acelea frumoase." se auzi vocea sa cristalină în spatele meu, însă vroiam să nu o recunosc azi, să uit că o ştiam şi să o cunosc din nou. Ce ar putea fi mai frumos decât repetarea aceleiaşi frumoase poveşti, măcar încă odată, ca să nu uităm cum a fost şi ce a fost mai frumos, ca să ne amintim primele emoţii ce ne-au străbătut corpul firav, deşi natura poate l-a făcut puternic?
Mie mi-ar place să am ce să-mi amintesc, să repet măcar în mintea mea ca un film ce-l voi iubi multă vreme, însă imaginile refuză să existe măcar, aşa că mă retrag la umbra cuvintelor, pentru zilele când voi putea spune : "A venit şi vremea mea să rulez un film la nesfârşit, ca lumea să-mi pară plină doar de proşti ce s-au iubit."
Aş fi zis şi eu odată asta, cred că mai mult din gelozie faţă de toţi acei fericiţi suferinzi, ce-şi ling rănile după o astfel de poveste sau poate fiindcă simplu mă durea prea mult, dar azi ajung să mă contrazic. Nu-mi mai doresc ca în interiorul meu să străbată ecoul atât de uşor ci mi-ar place să se împleticească printre sentimente, chiar şi lacrimi, să fie nevoit să sară cuvinte memorabile, zile şi date pe care nu le voi uita pentru mult timp. Acum îmi doresc ca lacrimile să cadă, căci n-am mai plâns de mult şi parcă mi-e dor de acei picuri, de lichidul acela cumva magic, nedorit de atâţia de multe ori.
De ce ar fi lacrimile văzute de lume comparate cu ruşinea ce-ţi spală obrazul şi totodată ţi-l marchează, atât de adânc, căci mult timp vei fi cunoscut ca cel care a plâns în public? Cred că şi eu eram odată de aceeaşi părere, însă puritatea lor, a majorităţii lacrimilor scăpate pe un obraz peste care au trecut poate mutle sărutări, mă face să mi le doresc atât azi, indiferent de motiv.
Ecoul, blestematul de ecou răsună şi acum şi se sparge de pereţii minţii şi sufletului meu, spărgându-se asemeni sticlei, în părticele mărunte, dar îndeajuns de mari cât să poată pătrunde acei pereţi ca de carne şi să-i facă să sângereze până la epuizare şi lacrimile tot întârzie să apară. Oare durerea asta fizică nu o pot simţi? Dar este o durere fizică? Poate că aş vrea-o, cristalele ar şterge-o, ar pansa rana şi aş trece mai departe, aşa cum am făcut întotdeauna când am fost într-o astfel de situaţie. Şi ecoul încă se aude şi se aşterne peste sufletul meu, lăsându-se ca o pâclă ce cu greu o mai pot ridica, o pâclă sonoră, cu sunete acute, ce-mi înţeapă timpanul, făcându-l să vibreze mai departe către acel sistem absurd de oscioare, amplificându-l din ce în ce mai mult, lăsându-mă să surzesc şi mi-e teamă că data viitoare nu voi mai auzi niciun răsunet al sentimentelor mult dorite. Mi-e teamă...
Mi-e dor de un tine pe care nu-l cunosc în nicio formă, nici măcar în formă ideală mintea mea nu vrea să-l mai păstreze, nu vrea să mi-l arate, ca să-l pot înţelege şi să-i pot repera măcar o imagine deformată în viaţa reală, în realitatea crudă a zilelor şi a nopţilor. Aşa că simplu încerc eu să-mi creez formele ideale în orice situaţie şi continui cu speranţa că voi fi mulţumită dacă vreodată le voi atinge. Mă voi mulţumi şi cu atât, aşa cum întotdeauna am încercat să mă mulţumesc cu puţin, deşi am sperat că merit mai mult.
Dar acesta e destinul acela în care nu cred şi pe care-l detest dacă există, căci simt că eu sunt nesemnificativă, că părerile mele nu mai au vreo relevanţă, nu în astă viaţă, că altcineva alege sau a ales odată pentru mine. Dacă aşa e, mulţumesc oricum, pentru binele de până acum.