Best experience

I could hear his steps on the corridor and I suddenly felt afraid of what could come my way. It was not my best experience at all and yet this one I always remembered, annoyingly repeating itself as if I should always have in mind that fateful and frightful night.

"Come this way, Lucky. Come on, let's end this game." I felt the urge to respond to his words, as if I knew he would find me anyway and I would feel worse than I already did. I was also aware that he could feel me tremble and my blood appealed to him at all times, so this thought made my bones squeak at the movement I was about to make. Or was I only thinking they did? One sometimes remembers the sounds they never made, but the sounds they thought they made, as if their experience should be even more terrifying when thought at. The teacher watched me warily and waited for my words, smiling as if he was there and knew what was I talking about or even worse.. he felt me tremble, my blood appealed to him that day and still does.

That noise his feet made on the floor stopped and I was nervous and annoyed at my bones. Why would my mind let them make any movement, any noise?

"I reckon you love this game, Lucky."

Why did he call me "Lucky"? That wasn't my name, as far as I remembered. Oh, but maybe it was.. and I couldn't recall any truth about my being, my sole existence being connected to his chase and my fright.

--"Aren't you really lucky for having me here? I'm the only one you should apprehend as a great teacher in this school and if you don't.. I'll chase you down till you do." His smirk was really something you wouldn't like, but maybe he was the only great teacher there.--

Oh, dear Lord! I remember now. His words.. maybe that's why he always calls me Lucky. But what did I do?

His eyes were chasing me everywhere now that I realized who he really was and how I got really lucky that night. And yet I didn't know why I still did not hate him.

"Are you sure, Lucky? Are you really sure you're going to escape?" I was sure he and I both heard that noise, because I could feel it in his voice. Someone, or something, didn't care which one was true, was coming for me and that man chasing me was aware of this too.

Everything I had to do was to distract him, to make him chase me still, until help came. And I did it for long enough.. yet no one or nothing came for me.

"Haha. Hope? Not for you, dear Lucky." His laugh, so familiar, a laugh I never liked but was sure I would always remember and yet I couldn't remember whose.

"Don't panic. I'll find you."

And I didn't. My body stopped from it's annoying and continuous trembling, everything settled at once and I got up with or without the squeak my mind still remembers, I looked at the door knob and saw it bright as if a window was there, in the closet of that random room I locked myself into, I put my hands on it and opened the door. This time I'm sure the squeak was real. Or my mind still plays stupid games with me, letting me feel fear all the times it recalls that memory. I don't. I don't want to, either. But my brain always does..

And there it was, the voice, the voice that saved my life that night.

"Get away from that door!" he shouted pretty darn loud, giving me the confidence I needed. I got out as fast as I could and then I pushed the dorm's door on purpose, thinking he was still there. But he was already drifting away, hatred in his eyes and a knife in his hand.

I somehow want to forget all this, but I can see his eyes, right there, in front of the classroom , smiling innocently and at times, letting me see a smirk that reminds me of his laugh.

"Lucky.."

1.

Era legat de ceva.. minunat, parcă. Mhm. Parcă..
Şi ai fi zis că leagănele, oricât de grele, oricât de uşoare, tot în contra vântului se mişcau, căci aşa le plăcea lor să fie: speciale, ele, doar ele îmtotriva vântului într-un mod atât de natural, atât de uman. Stai! Natural şi uman? Parcă nu mai are nicio logică, nu? Niciuna.

Aşa-mi aduc aminte de mine şi de ei, da! Mai ales de ei.
Pe o plajă pustiită de mult prea mulţi paşi şi adidaşi ce i-au bătătorit nisipul, alături de o ploaie rece în plină toamnă, acolo se găsesc imaginile adevărate, acele imagini ce nu ştiu să mintă, nici n-au ştiut vreodată.
Un strop m-a recunoscut. Am mai fost acolo, amândoi, odată demult şi acum îmi mângâie simţurile aşa cum l-am învăţat data trecută. Încă mai ţine minte şi se pare că nici eu nu m-am schimbat. Îmi plac aceleaşi lucruri, uneori.. Şi singură, tot la fel îmi place ploaia, însă fără ei.. fără ei e mai calmă şi mai nepăsătoare. Mai puţin acel strop. El mă ţine minte, da. Mai ţine minte.

Şi-n mână ţin o foaie, prea uşoară pentru mintea mea. Nicio amintire nu-i încarcă ţesătura aproape putredă, putredă căci nimeni n-a avut nevoie vreodată de ea, mirosu-i fiind putred de nou. Nu, nu-mi place aşa. Dar încep să scriu, încerc s-o încarc cu amintirea ce-o port cu mine mereu. Alţii, când văd o foaie veche gândesc într-un mod automat că este nefolositoare, dar ce ştiu ei?
Eu scriu, scriu o scrisoare către mine. Ce contează din adresă e doar timpul, căci acela va diferi, în principiu. Locaţia, adresa.. Contextul social le va dirija, dar scrisoarea le va şti. Destinatar: anul 2008, anul 2012. Scriu două. Eu din trecut şi eu din viitor, să vă aduceţi aminte şi să ţineţi minte.
Şi voi tăia multe rânduri, şi voi fi nehotărâtă. Fiindcă sunt, încă sunt şi ştiu că şi voi sunteţi. Confuză. Dar foaia n-o voi schimba, căci aşa voi înţelege ce-am gândit, de ce-aş avea grijă să fie o foaie curată, nefolositoare pentru un suflet ca al meu?

Dar nu mai ştiu, nu vă mai ştiu, şi nu mă mai cunosc pe mine. Mă uit printre rânduri.
Mă voi găsi atunci când voi citi din nou.

Afectată

Mă simt afectată de tot ce e în jurul meu, chit că mi se întămplă mie, chit că nu. E ca şi cum nenorocita asta de empatie nu ar mai cunoaşte limite şi mă lovesc de nişte pereţi unde nu cunosc nimic, nu mă recunosc nici măcar pe mine.. Şi influenţa se simte de acum, nici nu vreau să mă gândesc mai târziu.

O ţigară fumată pe jumătate, iar decorul nu mă încânta.
-Hai să mergem mai încolo..
Ea veni după mine şi după ce îi povestisem ce mă afecta atât de tare încât să vreau să fumez, se uită ciudat la mine şi-mi reţinu privirea:
-Şi ce te faci când problemele tale o să te afecteze? O să te vizitez la nebuni?
-Posibil..


[La mulţi ani!
:x Andreea]

Martie..

Îmi place când prima zi a lunii cade chiar într-o luni. E ca şi cum toate forţele Universului se unesc în acea zi şi nu zic că e mai bine, mai cald sau mai frumos, dar e ceva.. Un ceva pe care mereu l-am observat şi care mi-a plăcut, într-un fel ciudat, şi azi l-am simţit din nou. În aer ori în suflet. Dar ce contează?
Martie.. Îmi place cum sună, indiferent de tot ce înseamnă luna aceasta. Are şi o oarecare rezonanţă în sufletul meu din varii motive, dar hei, nu e normal să iubim o astfel de lună, care aduce alături de ea oameni şi lucruri frumoase ori urâte, dar memorabile? Însă rezonanţa "muzicală" e mai departe de oamenii pe care îi poartă în sânul ei luna asta de primăvară.
Nu vi s-a întâmplat niciodată să vă ataşaţi de un cuvânt fără să ştiţi de ce, ori cum a rămas acolo şi să trezească un oarecare sentiment în sufletul vostru mare/mic/negru/albastru/posomorât/vesel, indiferent cum ar fi el? "Martie" nu e singurul, dar dacă tot a început primăvară, acesta este unul dintre acele cuvinte.
Ţin minte că vroiam odată să scriu ceva şi făcând referire la timp m-am gândit automat la martie, ca şi cum atunci şi doar atunci poate totul să înceapă şi cine ştie, poate tot atunci se poate şi sfârşi ca mai apoi să existe un alt capăt, o altă linie, sub care stă scris neglijent: "Start".
Multe şi puţine, urâte şi crescute de un sân cald al unui suflet.. Mi-era dor de martie!

Good morning

I thought you left back then and yet I saw your always dirty of feelings scarf through my barely opened eyes. I guessed you just got it off, sick of how much it smelled like me and our mornings together, how much it felt as my skin and yours next to each other. But you came next to me and I felt your body trembling. That's when I opened my eyes wider and wider, staring shocked at your fingers struggling to do something you always denied you could do.
The piercing sound of a torn scarf made me think of all the moments I asked you to give me a piece of you, a piece of that scarf you so much cherished. And now you gave the once very wanted pleasure and now so heart breaking moment.
"Good morning!" you kissed me lightly on my trembling lips and threw the half of the scarf that was supposed to be yours and kept mine.
"Good morning.."

.Random.

-Pe noptieră, zâmbi Ilinca, un zâmbet de care ţi-ar fi fost dor oricând, să simţi colţii ascuţiţi cum îţi sfâşie carnea şi partea aceea eternă, dar pe care nimeni nu o vede cu adevărat pe care ei au numit-o suflet. Aşa simţeai că trăieşti şi îţi era dor chiar şi atunci când te ataca şi îţi lăsa viaţa pustie. Aparent pustie.. Căci astfel învăţai să vrei mai mult, să mai vrei măcar încă odată, să-i mângâi colţii şi să le ceri să le pese, să te guste. Încă odată, hai încă puţin, le-ai fi zis de o mie de ori, dar erau atât de răi, că nu se mai arătau vreodată, decât să te rănească şi apoi să-ţi arate iar că nu le pasă. La infinit.
-Şi de ce ai lăsat pozele acolo?
-Ca să doară.
Aşa ne-am obişnuit, aşa e perfect, altfel n-am fi noi, altfel aş fi plecat de mult. Mă doare, dar tot te iubesc..

Anxiety

Murdară de noroiul anxietăţii, mă strecor prin locaşurile cele mai ascunse ale clădirilor şi aleilor, să nu pot fi văzută. E prea multă lumină aici şi parcă soarele ar fi un reflector pe scena asta murdară. Mă prinde în plasa aceasta atât de fină de particule de lumină şi oricât mă zbat, par să mă afund şi mai tare în ea, defectele par să mi se vadă din ce în ce mai bine şi sufletul meu jeleşte după întuneric. Era mai uşor..
Dar noroiul se vede la lumină şi sunt arătată cu degetul, căci toţi ştiu. De ce ar putea un om să fie murdar de noroiul asta colorat astfel, ca un curcubeu, fals şi apatic? Ochii mi se mişcă neîncetat în orbite şi numără prea multe mâini întinse, retina se blochează şi eroarea e mult prea mare ca să te mai poţi întoarce printr-un buton de "back" şi să ştergi greşeala.
Mi-e frică.
Mi-e frică de voi şi de EL, de schimbarea pe care o anunţă voci necunoscute prin cutiile acelea cu sunete, imagini şi suprficialitate, dar mai ales de mine, căci eu sunt monstrul. Eu sunt monstrul care îmi va devora sufletul putrezit, dar care există cumva.. Încă există.
Unde este leacul miraculos ce mă spală de păcatul fricii? Şi de-aş muri, căci doar de ea nu mi-e teamă, doar ea e schimbarea ultimă, care nu mă mai lasă în astă lume să fiu lumiată astfel, pusă în mijlocul indecent al scenei.
Atâtea voci şi atâtea trupuri se perindă prin mijloc, doritoare de soare, dar se pierd fad în întunericul acesta luminat în care m-am pierdut şi eu, unde şi pata de fard albastru de pe iris se vede. Colţurile întunecate sunt mai departe şi mai departe cu cât alergi către ele şi reflectorul pare din ce în ce mai mare într-un loc ca acesta..
Vreau să mă pierd în întunericul meu, să-mi pot devora sufletul în pace.
Vreau..
Mi-e frică de voi şi de mine, mi-e frică, iar dacă vorbesc se schimbă totul. Şi nu mai vreau nimic.

Random. -

It isn't that I do not care, but it starts once again and I know that this time I won't have the strength to lift my mood from wherever it will be when I'm done, when they're done.
I'd like to be revived by some strange feeling, a feeling which would make my writing worth reading, a feeling which would make my days worth the light. Such a light. It is fading anyway, since winter is not that far away.

I want snow for my birthday. Is that too much to ask?
Well, probably yes, because there are no signs of such phenomena.
But I want it.
So bad.

Discuţie

În căderi ne pierdem răsăritul şi vedem doar apusuri, fără să mai conştientizăm vreun început oricât de multe s-au sacrificat pentru a ni se da acea şansă şi oricât de multă fericire am adus. Dar ne izolăm existenţa şi o raportăm doar la acele întâmplări şi persoane care ne-au făcut să cădem, însă ce nu deosebim este marmura tare pe care am căzut de abisul în care am cădea dacă am pune punct. Aparent abisul ar părea mai curând mic şi o metodă de a ridica greutăţile de pe umeri, decât o mare de timp şi spaţiu din care nu ne mai putem întoarce şi la fundul căreia nu ajungem decât prea târziu pentru salvare.
Ştiu, este o temă des abordată de mulţi oameni în mult prea multe lucrări/postări/cărţi/etc. ca unii să o mai bage în seamă, plus apare ca superficială, o temă de copil emo, care nu ştie că adevăratele greutăţi ale vieţii încep după adolescenţă, iar adolescenţa rămâne o perioadă critică în care decidem cum vom înfrunta acele greutăţi. Ei bine, să fiu considerată cum o fi, dar mi s-a părut că timpul a trecut şi eu n-am fost în stare să scriu prea multe aşa că îmi reintru în ritm prin astfel de articole superficiale, în cuvinte mai mult sau mai puţin superficiale. Paradox, constrast? Indiferent, nu cred că mai contează atât de mult.
Cât despre ceea ce am vorbit în paragraful anterior, îmi permit să zic că mintea mea nu funcţionează aşa şi încerc să mă reglez pe undele ce duc spre fericire sau în orice caz o iluzie a ei apreciind lucrurile simple, decât să mă trezesc că nu mă mai opresc din cădere şi asta nu din cauza tuturor eşecurilor, unul după altul, ipotetic existente, ci din vina mea personală.
Punctul îl pune natura/Dumnezeu, în funcţie de concepţii, principii şi credinţe. Acum depinde pe ce treaptă ne punem, putem crede şi altceva. Cum zicea Dostoievski prin personajele sale în Demonii :"Cine are curajul să se sinucidă, acela a dezvăluit taina minciunii." şi "Cine va învinge suferinţa şi frica acela va deveni el însuşi Dumnezeu." Ei bine, aici sunt alte credinţe ale unor oameni ce nu au existat prin acele nume şi prin exact acele trăsături, dar sunt imaginile unor oameni ce există, au existat şi vor exista întotdeauna. În opinia personajelor, să te sinucizi îţi devi propriul Dumnezeu, căci ai îndrăznit să înfrunţi natura prin mijloace iluzoriu divine. Dar nu oricum, ci fără frică. Fără teama de viitorul vieţii, turnura pe care o poate lua aceasta, fără teama de durere şi de pierderi ci cu credinţa că astfel viaţa tuturor se va schimba şi că astfel realizezi tu acel ceva ce-l doreai. Ei bine, pare credibilă această ipoteză, nu? Câţi sunt cei care se gândesc la sinucidere fără gram de frică? De viitor, de trecut sau de prezent?
Şi totuşi eu, cu ideile mele de adolescent superficial, contrazic această ipoteză fără să mă gândesc că poate l-aş contrazice pe Dostoievski, marele Dostoievski. Şi asta pentru că ipoteza aceasta poate fi una dobândită prin gândire şi nu neapărat credinţă în ea, ori prin comunicare, în orice fel de cerc, loc de unde poate a şi luat imaginile acestor oameni. Revenind, ziceam că eu contrazic. Indiferent cum ne sinucidem putem deveni proprii noştii Dumnezei în mintea oricui află de inspravă căci pe ei nu i-am influenţat decât în acea mică parte care se numeşte prietenia/cunostinţa/amiciţia dintre noi şi respectivele persoane. Putem zdruncina diverşi oameni care să recurgă la aceaşi acţiune ca şi noi, însă prin atitudinea nepăsătoare şi prin lipsa fricii e sigur că ne-am detaşat cumva de nivelul simplu al unei prietenii şi suntem mai reci, aşa cum mulţi oameni tind să vrea să fie.
Aşa că indiferent de credinţă, repet, mintea-mi nu funcţionează astfel ci e o simplă discuţie între mine şi pagina aceasta de blog, ulterior vizitată de dumneavoastră. :)