Încă un "La mulţi ani!"..

Văd cum timpul trece incredibil de încet pentru tine şi incredibil de repede.. tot pentru tine, ca să nu fiu egoistă şi să fiu iar eu aici. Şi ştii, totul se leagă iar de mine şi de ceilalţi, că încă n-ai reuşit să te izolezi, nici nu ştiu dacă ai încercat.. Ideal ar fi să poţi. Poate. Important e că te afectez şi mă zdruncini ori de câte ori ne ştergem unul de altul prin cuvinte, menţionări, memorări inoportunante şi evident nedorite. Sau poate mă aprind degeaba şi tu chiar ai uitat.
A fost dureros să vezi tot şi să nu mai ştii nimic, fiindcă ceva se plăsmuia fals ori real în faţa ta, doar ca să întunece prezentul, ca o plasă ţesută mult prea des de minciuni şi încercări de a uita, de a şterge. Dar nu poţi decât să te amăgeşti astfel, că ai vrea să fi văzut, să fi înţeles de ce tu, de ce altul şi de ce niciodată prezent. Oh, dar cât timp a trecut.. Acum probabil e o fericire împinsă peste limitele admise de cei din jur. Şi e lungită prea mult atunci când alte substanţe par să te "ajute". Te ajută?
Dar eu (na, că sunt egoistă!) tot nu o să uit, chiar de undeva acolo se pierd toate acele zile şi nopţi, seri şi greşeli, cântece (alea nu se uită.) şi minunate poveşti împletite de mâini neglijente, care ar sparge până şi-o pernă de puf. Ciudat e că au fost mâinile noastre şi nu am putut avea grijă de nici măcar atât, însă ştiam că oricum ar fi era o magie a unor copii. Ei bine, pentru mine a fost. Acum cred că nu mai cred nimic. În tot ce am crezut.. Se pierde şi s-a pierdut pe o plajă gri şi rece de vară. Ori pe nişte scări alături de nişte glumeţi. Îmi pare rău, cumva, şi de serile acelea pierdute în gânduri idioate şi nu mă mai justific. N-am zis adio, dar nici înăuntru nu cred să te mai invit vreodată.
Ştii, aveam pretenţia să mai pot scrie ca acum doi ani când totul era cumva inocent, cel puţin în imaginaţia mea şi cred că din punct de vedere scriitoricesc/artistic acela era perfectul meu, însă nu mai simt cum simţeam, nu mai doresc cum doream şi nici ce-mi doream. Cum aş putea fi aceeaşi? Poate revenind, dar Doamne, să mor şi nu mai vreau să revin. E trecut. Eu prezent când mai am? Sunt puţin pierdută în trecut şi în viitor şi parcă mai mereu am fost.. Ei, uite asta doare. Da, doare, mai rău ca o tăietură..
Şi totuşi păcat că se pierde totul în negura prea luminată a timpului. Cum am mai zis: dacă era întunecat, lumina de orice fel putea să-ţi dezvăluie misterul, însă în lumina prea puternică nu poţi desluşi atât de multe. Aştepţi să se facă întuneric? Şi dacă nu se face niciodată, cum îl faci? Uite, aici greşeşte omul; s-a chinuit să găsească cât mai multe moduri de a lumina un loc, dar cum îl întuneci când lumina e prea puternică de pătrunde prin orice ţesătură? Oricum noi evoluăm.
Dar azi, azi doar vreau să te felicit şi să-ţi spun "La mulţi ani!" căci meriţi mulţi, copile! Mulţi şi frumoşi, incredibili.. sau oricum ţi-i doreşti tu, căci eu nu mai ştiu ce e fericirea şi frumosul pentru tine.
Să ai multă grijă de tine. :)

Şi nici măcar o poză nu avem..

Mi-e dor..

Vama Veche
De ce? Pentru că mi-e dor de vară şi pentru că melodia asta îmi aduce aminte de ea, deşi vara mea nu a însemnat niciodată Vama, decât în sinonimie cu muzica. Şi pe lângă asta îmi aduce aminte şi de ce frumos era acum vreo 2 ani. Un om, o chitară şi multe alte amintiri. Ei, uite asta mă bucură. Să mă uit în urmă şi să realizez că am multe amintiri şi cutiuţele aşezate dezordonat în mintea mea (cum de altfel sunt oricum: o dezordonată) sunt pline, uneori prea pline ca să le pot pune vreun capac şi să uit pentru perioade definite/nedefinite de timp, depinde de stare şi alegeri.
Şi uite aşa mi se face dor şi mă apucă un dor de ducă, numai numai de s-o încălzi. "Dor de ducă" chit şi pentru ore întregi de acasă, să rătăcesc prin oraşul ăsta prea mic, poate în locuri unde acum îţi îngheaţă până şi basca. E primăvară, dar e friiig fraţilor, frig! E drept că parcă se mai îndreaptă vremea, dar când îi aud pe unii "vreau zăpadă" sau "au anunţat că iar se răceşte" îmi vine să-mi fac crescătorie de aripi şi să plec cine ştie unde. Am vrut şi eu zăpadă, dar de două ori şi mi-a ajuns.
Ehe, dar vara pare departe când e aşa frig şi e stresant de aprope dacă începi să pomeneşti de bac şi admitere, că aşa cum zicea şi văru-miu acum vreun an:"ce ocupaţii ţi-ai găsit şi tu", când "hoinăream" prin Bucureşti cu Cambridge-ul (aka examen; n-am eu norocul să fi intrat la facultate cum de altfel - da, felicitări Andreea- a reuşit o fostă colegă de-a mea). Acum preocuparea mea este nenorocirea asta de bac care nu mă stresează atât cât reuşesc să o facă cei din jurul meu. Am avut buna inspiraţie să-i trântesc mamei pe masă ideea că nu mă stresează şi nu mă interesează aşa de tare. Că o să-l iau şi cu asta basta. Ghici ce? A tăcut. Aşa că nu merge nici cu lamentarea ("Aud prea des despre asta, nu poţi să taci?" ori "E greeeeu, de ce mă mai stresezi şi tu?") şi nici cu "Lasa, că-i uşor.", că de, dar dacă nu-l iei? A fost mai simplu. "Îl iau"; "Ştii tu?"; "Da!" şi-am terminat discuţia.

Acum revenind la alte preocupări mai "preocupative" (nu ştiu de ce am scris asta), nu am mai citit de multă vreme o carte bună, fie ea de autori autohtoni, fie de cine ştie ce alt autor, dar tradusă în limba română, că-i dulce al naibii. Şi a început să mi se facă dor. Ţin minte că acum vreo trei veri digeram şi câte o carte pe zi şi nu că era mare fiţă, deşi ce-i drept, am început să citesc atât de mult pentru că aveam o prietenă care citea mai mult ca mine şi nu-mi plăcea treaba asta. Eh, apoi am prins gustul şi lasă-te dacă poţi. Şi pe lângă asta, efectele se simt acum, pe lângă limbaj ori diverse cunoştinţe: am inversat ziua cu noaptea şi poate de aici şi problema mare cu somnul. (Problema cu somnul este problemă de sine stătătoare, amplificată evident de minunata idee de pe atunci, să citesc noaptea.)
Rămăsesem la fiţă şi la câte o carte pe zi. Ei bine, mi-au plăcut mult cărţile citite atunci şi multe le-aş relua. Aşa a început să-mi placă marele Dostoievski ori John Fowles. Zic de ei că mai ales ei mi-au plăcut şi îmi aduc aminte şi azi fragmente din cărţile lor, deşi poate n-am înţeles chiar totul. Cred că voi reveni la acele cărţi şi voi lua la "mână" şi neuron şi filă fiecare cărticică pe care o voi găsi. După sau înainte de bac? E, hai, dar am nevoie aşa de o destindere, că parcă prea mult aud/citesc despre română, fizică şi mate. Nu merit? Doar de aş avea timp.
De unde dintr-odată şi chestia asta cu cititul? Păi vorbea deunăzi profa' de română de "Moromeţii" şi altele şi mă gândeam că aşa, ca ajutor, trebuie să recitesc din bibliografia pentru proba din vară şi eventual să citesc ce n-am citit, dar mi-a venit cheful de ceva mai bun, cel puţin în concepţia mea de puştoaică de 18 ani. Asta de m-aş asemăna cu restul.

Oricum, recomand cei doi autori pomeniţi mai sus şi o primăvară frumoasă!
P.S.: Ştiu că pare un amalgam de idei într-un post prea lung, dar toate se leagă de vară şi timp liber. Revin: mi-e dor de vară, oricare din cele trecute ar fi să se nimerească a fi trecută în conştient.

Wild and perfect!

A fost frumos, cu tot şi toate şi nu regret niciun moment. Mulţumesc că aţi fost alături de mine şi că mi-aţi oferit cea mai frumoasă petrecere. Citez :" Hai să dăm timpul înapoi să mai fie odată majoratul Alinei." :D [Marian]

Pe lângă petrecere, cel mai frumos cadou a fost acela că am fost publicată pentru prima dată, chiar dacă doar în 5 exemplare, de către Anca şi Cosmin. Am şi un Teddy 2 :D acum şi visele se vor împlini, sunt sigură.

Welcome!

Mi-am ieşit din ritm şi din fericire am o săptămână să-mi revin. Apoi va urma o săptămână plină, de care trebuie să profit la maxim. Calculul timpului... şi doar aşa voi reuşi. Anul ăsta am nevoie de asta, ca de multe altele.
So.. welcome school, welcome life!

Last hours

Şi totuşi îmi vine să plâng... nu-mi vine să cred cât de slabă sunt, când vă văd aşa de fericiţi, împreună. De ce sunt aici?? Ah, da.. sunt la mine acasă:). Aici ar trebui să fiu. Poate că era mai bine dacă stăteam singură, uitându-mă la filme care să-mi dea speranţă.. Dar e doar începutul!

La mulţi ani!
Încă odată :) .

2008.. Un an, care trece şi mă bucur că se întâmplă asta. A fost trist.. a fost dezamăgitor şi sper ca cele câteva ore până la final să nu mă mai dezamăgească. Acum aştept să vină ora 12, să se termine odată acest an, şi sper să am parte de un an puţin mai bun. Ştiu că nu cer mult, la cât de grozav a fost 2008. Dar de ce cer? Sunt singura capabilă să facă ceva pentru ea, fiindcă nimănui altcuiva nu-i pasă.
Pentru mine 2008 nu a fost tocmai cel mai bun an. Dar am învăţat ceva.. să fiu indiferentă când cineva mă răneşte, fiindcă nu merită să-mi pierd timpul suferind sau mai ştiu eu ce. Am învăţat să fiu rea şi rece şi deşi ştiu că nu sunt tocmai lucruri bune, pe mine mă apară de multe. A fost un an trist, cu siguranţă. Dar am avut şi fericirile mele: chitara, faptul că am fost în SUA, şi chiar dacă pe atunci regretam că am pierdut o lună din vară, acum îmi dau seama că mai bine n-o puteam petrece, prietenii pe care mi i-am facut, forumul şi poate încă una-două chestii.
Am scris.. am scris mult şi asta mă bucură. Măcar puţin din visele mele s-au împlinit şi cred că merit măcar atât să se împlinească şi anul viitor.
La mulţi ani!

Mai am doar puţin!

Întrebări, surprize. M-am săturat cam de tot şi nu reuşesc să mă pun pe învăţat. În câteva luni voi avea examene de dat, în mai puţin de o lună am un concurs extrem de important, iar eu tot ce reuşesc să fac este să mă uit la TV şi la filme. În fiecare seară, înainte să mă culc, promit că a doua zi mă apuc de lucru. Şi ce fac a doua zi? Mă trezesc la 12-13, uneori chiar 14 şi merg să mă spăl, iau ceva de mâncare şi mă postez în faţa televizorului ori a calculatorului. Internet, filme, iar internet. Poate mai citesc câte ceva, beletristică, în orice caz. E clar, pic. Ar trebui să vad de oferte, să mă interesez, să trimit mail-uri şi mai ales să învăţ, dar eu nu fac nimic.
Mai am doar puţin.

Şi blondele gândesc

Mi-am pierdut timpul liber pe care nu-l prea aveam ieri, însă nu regret. Am dat, sărind de pe-un blog pe altul, de "Şi blondele gândesc". Citesc una, citesc alta, îmi place şi "o iau la mine pe blog" .
Şi eu, ca toate blondele, m-am confruntat cu marea masă de oameni "cool" sau cu cine ştie ce alte calităţi, clar superiori mie. În urmă cu un an am şi primit de ziua mea o vopsea de păr, neagră, cu mesajul :" Ca să eviţi glumele despre blonde." Da, tocmai, sunt glume, spuse în scopuri mai mult sau mai puţin creştine, dar nu e un aspect care să mă afecteze. Am pasat vopseaua mai departe către o colegă de clasă, deja brunetă de la mama natură, ca un cadou de Crăciun. Nu am făcut-o cu vreo intenţie rea, desi m-a amuzat puţin reacţia ei (scuze Alina), ci tocmai ca să spun: " Blondele să rămână bonde, iar brunetele brunete." Acum completez: " brunetele să facă ce or vrea" ,sunt binevenite în cercul bondelor, dar oameni buni eu rămân aceeaşi.

Trecutul îmi zâmbeşte

Trecutul îmi zâmbeşte, dar eu nu ştiu să-i mai zâmbesc. Nu ştiu cum să mă întorc către el şi să-l îmbrăţisez, să-i spun că mi-era dor de el şi că vreau să rămânem amândoi împreună, ca cei mai buni prieteni, pentru vecie.
Îmi este atât de dor de anii aceia de pruncie, când nu ştiam că dacă păşesc greşit e posibil să cad, când înălţimea mea nici nu mă lăsa să mă rănesc prea tare, dar când plângeam fiindcă aşa făceau toţi copiii care cădeau. Sau atunci când neîndemânatică am şters prima dată tabla, în prima zi de şcoală, fiindcă m-am aşezat în prima bancă. Ce ciudat mi-am privit colegii, în clasa a V-a şi mai apoi cea mai bună prietenă, şi asta doar fiindcă stătea alături de trei băieţi. Apoi a venit şi ziua când ne-am despărţit şi ce frumos era în primul an de liceu, cum eram noi, neştiutori, încercând să ne integrăm cumva. Şi am reuşit, dar a trecut mult de atunci. Un an, doi, trei... Trec aşa şi noi ne schimbăm, devenim mai perfizi, mai răi; unde aţi dispărut voi ani frumoşi?
Trecutul îmi zâmbeşte, dar eu nu ştiu să-i mai zâmbesc...

25 noimebrie 2008

E ziua când 17 ani din viaţa mea se arată vizibil trecuţi. Dar ce au trecut? 17 primăveri? Încă nu, ci doar 16. Nici ierni. Să zicem că toamna trece pentru mine în felul acesta, deşi cam puţin adevarată e şi afirmaţia asta.
Mulţumesc tuturor celor ce mi-au făcut urări şi mai ales celor care şi-au amintit tocmai de ziua aceasta.

Multumesc!

Mulţumesc din suflet! A fost superb, atât cât aţi putut fii şi voi fericiţi. M-am transformat în tot ce-am urât vreodată şi acum cum pot da înapoi? Nici nu vreau, o merit. Fericirile de genul acesta nu sunt pentru mine şi nici nu au fost vreodată.
Penibilă, stupidă, dar ce mai contează? Aş vrea să o las baltă cu tot şi să-mi văd de singura parte unde pot să trăiesc fără să rănesc pe nimeni. Căci asta am devenit în zilele de azi: blonda aceea care răneşte, parcă dorindu-şi mereu să rănească şi să ucidă sufletele. Ce suflete, ce orori pot comite astfel de oameni! Eu, nu alţii, eu...
Mi-e dor de mine, cea care am fost şi cea care nu mai ştiu să fiu. Pentru ce aş mai ajunge altundeva? Şi aşa sunt destul de rău, şi aşa nu reuşesc să-mi rezolv crizele, şi aşa tot ce fac e să atrag mila când de fapt eu sunt prădătorul şi nu victima.
Orice aş face, v-am rupt de mine...