Aparent..

Aparent m-am schimbat. Dar tipa care râde atunci când ar trebui să lovească cu pumnul în perete, când ar trebui să se descarce pe tot ce e în jurul ei e încă acolo, deşi iese la iveală mai rar. Dar îşi scoate nasul cârn de după uşa după care a stat ascunsă, doar ca să rămână întreagă şi nicidecum pentru a se pierde pe ea însăşi.
Elena-Alina.. numele care-mi dădea forţa de a îmi pune acea mască de indiferenţă.. nu s-a pierdut, însă e prăfuit şi de multe ori greu de curăţat. Îmi e greu să cred că am să o pierd cu adevărat vreodată, însă ştiu că uneori e mai bine ascunsă acolo unde e.
Iar acum, acum simt nevoia de a o aduce la starea dinainte, fiindcă ştiu că încă poate arăta ca nouă. Nu credeam că voi dori vreodată să o scot la lumina zilei din nou, şi ştiu că poate nu e tocmai cea mai bună idee, dar cu toţii avem nevoie de o schimbare, nu? Chiar dacă schimbarea constă în a lua hainele vechi, în loc de cele noi.
Da..
Mulţumesc! :)

Listen to this

Şi poate...

Şi poate ar fi fost mai simplu să mă retrag în cochilia aceea pe care mi-o prezentase el cu atâta euforie, spunând că e posibil să ne fie la amândoi mult mai uşor, însă întotdeauna am respins banalul acela ce părea să mă sece de tot ce vedeam eu mai frumos pe lumea aceasta. Până şi suferinţa care îmi mutila sufletul îşi regăsea un loc fruntaş printre lucrurile care nu-mi displăceau, ci dimpotriva care mă atrageau ca mierea. Ciudată comparaţie totuşi, având în vedere că nu-mi place mierea, însă oamenii în general cu asta compara lucrurile care îi atrag în mod deosebit, aşa că mă limitez la a fi normală după regulile "naturii", anume cele impuse de mintea ciudată a omului.

Ce rost ar avea toate aceste întâmplări dacă totul s-ar termina cu bine şi niciun obstacol nu ar fi întâlnit pe drumul către acel final relativ pe care îl căutăm cu toţii la capătul unui aşa-zis tunel? De fapt, ce rost ar avea orice altă întâmplare, pe care scriitori s-o pună în cuvinte, în cărţile best-seller ori în filme cu cinci sau mai multe Oscaruri, dacă ea n-ar avea dâmburi pe alocuri? Totul plan, frumos, fără niciun deal care să mă oprească să fac fotografia acelui apus minunat de care m-am îndrăgostit în cele două secunde cât l-am văzut.

Dar oare omului îi place aşa ceva? Să presupunem că da, căci toţi par că aşteaptă fericirea şi se declară duşmani convinşi ai suferinţei. Atunci mă declar, singură, la fel cum şi ei o fac, a nu mai fi un om, căci nu mai înţeleg cum funcţioneză raţiunea umană. Mi-e greu să înţeleg cum oamenii pot dispreţui în asemenea măsură acele lacrimi pricinuite aparent de suferinţă, când clar nu este totul aşa cum şi-ar dori ei, căci soarta le stă împotrivă.

Să-mi inunde sufletul şi să mi-l scalde în acea mare sărată şi caldă, căci tot din suflet au pornit, eu asta îmi doresc adesea. De ce să fiu secătuită de tot, lacrimile, terminate, să ia cu ele totul şi simţămintele să-mi fie reci şi fără nicio valoare, decât pur estetică, apreciată de imorali? Sau asta e opinia mea, căci mi-e greu să cred că un om ce nu e imoral poate aprecia cu adevărat faptul de a simţi ca să se poată doar făli cu aceasta şi să ne încânte auzul, cum că fericirea e un drum lin pe care cu toţii ni-l dorim. Ei bine, eu nu. Nu zic că nu-mi doresc fericirea, dar nu şi drumul lin care vine odată cu ea, deşi viaţa clar nu înseamnă doar fericire ori suferinţă, dar idealismul creşte în sufletele şi minţile oamenilor, până când ajung să creadă că întradevăr acea formă ideală a vieţii poate întradevăr exista. Nici măcar în basme, dar mă întorc la ideea de unde am plecat şi tot n-am argumentat-o.

Eu îmi doresc viaţa, cu hârtoapele ei pline de noroi adesea, ori de venin şi uneori gropile ce ne duc într-o altă lume, numită de unii, generic, "paradis", unde drumul e lin, până la următoarea groapă ce ne conduce înapoi de unde am plecat. Nu e oare mai plăcut să sari, decât să mergi pe un drum lung, unde nu zăreşti nimic, într-o zi de vară? Ar fi ca un drum infinit prin deşert, cum era şi în legenda aceea cu emirul de a murit în drumul către Meka, spre deosebire de cerşetor, care şi-a ales drumul mai lung, dar mai uşor şi care a reuşit să intre în Meka de pe Pământ, dar fără vreo plăcere sufletească adevărată. Săracul emir a trebuit să înfrunte un drum lung, lin în aparenţă, fara nicio urmă de om ori de lighioană şi nici vreo oază care să-i aline sufletul, dar el a intrat în Meka cerească. Deci, acesta e drumul lin, fără nicio denivelare, pe care mulţi şi-l doresc. Eu zic, că plin de obstacole, drumul e mai placut şi e sigur că vei avea mai mulţi tovarăşi de drum, deci astfel şi întâmplările noastre, în cărţi ori basme, în filme ori teatru sau simplu în viaţa reală, sunt pline de gropi şi munţi pe care trebuie să-i înfruntăm până ce ne-o veni vremea să închidem ochii.

Aşa şi acum, când îmi zisese că ar fi trebuit să mă ascund de lumea în care trăiesc, am preferat să ies şi să înfrunt vârtejul mării, în plină furtună, oriunde voia Domnului ar fi să fiu aruncată apoi, pe uscat ori în mare, vie ori moartă, căci totuna mi-e. Viaţa oricum îşi are capătul ei la un moment dat şi cât mi-o fi dat să trăiesc, trăiesc cu bucurie.

1.

Era legat de ceva.. minunat, parcă. Mhm. Parcă..
Şi ai fi zis că leagănele, oricât de grele, oricât de uşoare, tot în contra vântului se mişcau, căci aşa le plăcea lor să fie: speciale, ele, doar ele îmtotriva vântului într-un mod atât de natural, atât de uman. Stai! Natural şi uman? Parcă nu mai are nicio logică, nu? Niciuna.

Aşa-mi aduc aminte de mine şi de ei, da! Mai ales de ei.
Pe o plajă pustiită de mult prea mulţi paşi şi adidaşi ce i-au bătătorit nisipul, alături de o ploaie rece în plină toamnă, acolo se găsesc imaginile adevărate, acele imagini ce nu ştiu să mintă, nici n-au ştiut vreodată.
Un strop m-a recunoscut. Am mai fost acolo, amândoi, odată demult şi acum îmi mângâie simţurile aşa cum l-am învăţat data trecută. Încă mai ţine minte şi se pare că nici eu nu m-am schimbat. Îmi plac aceleaşi lucruri, uneori.. Şi singură, tot la fel îmi place ploaia, însă fără ei.. fără ei e mai calmă şi mai nepăsătoare. Mai puţin acel strop. El mă ţine minte, da. Mai ţine minte.

Şi-n mână ţin o foaie, prea uşoară pentru mintea mea. Nicio amintire nu-i încarcă ţesătura aproape putredă, putredă căci nimeni n-a avut nevoie vreodată de ea, mirosu-i fiind putred de nou. Nu, nu-mi place aşa. Dar încep să scriu, încerc s-o încarc cu amintirea ce-o port cu mine mereu. Alţii, când văd o foaie veche gândesc într-un mod automat că este nefolositoare, dar ce ştiu ei?
Eu scriu, scriu o scrisoare către mine. Ce contează din adresă e doar timpul, căci acela va diferi, în principiu. Locaţia, adresa.. Contextul social le va dirija, dar scrisoarea le va şti. Destinatar: anul 2008, anul 2012. Scriu două. Eu din trecut şi eu din viitor, să vă aduceţi aminte şi să ţineţi minte.
Şi voi tăia multe rânduri, şi voi fi nehotărâtă. Fiindcă sunt, încă sunt şi ştiu că şi voi sunteţi. Confuză. Dar foaia n-o voi schimba, căci aşa voi înţelege ce-am gândit, de ce-aş avea grijă să fie o foaie curată, nefolositoare pentru un suflet ca al meu?

Dar nu mai ştiu, nu vă mai ştiu, şi nu mă mai cunosc pe mine. Mă uit printre rânduri.
Mă voi găsi atunci când voi citi din nou.

Yellow and blue

Zile.
E vorba doar de zile. :)
(trecut, viitor, dar niciodată prezent)
Şi mâine revenim, cu mintea mai aproape.



Yellow and blue

Primăvară?

Ar fi trebuit să vină primăvara.
04:xx (cine ştie şi câte minute, poate chiar mai devreme de ora 4. eram în pat şi cu ochii închişi de pe la 2, 2 jumate ) : "Hai să băgăm lămâiul în casă."
Ameţită de somn, m-am certat cu mama/pereţii/lămâiul, dracu' ştie, important e că am băgat lămâiul în casă şi am îngheţat toată.
"Au anunţat că ninge încă vreo 4 zile."
Şi uite aşa se fute tot.

Încă un "La mulţi ani!"..

Văd cum timpul trece incredibil de încet pentru tine şi incredibil de repede.. tot pentru tine, ca să nu fiu egoistă şi să fiu iar eu aici. Şi ştii, totul se leagă iar de mine şi de ceilalţi, că încă n-ai reuşit să te izolezi, nici nu ştiu dacă ai încercat.. Ideal ar fi să poţi. Poate. Important e că te afectez şi mă zdruncini ori de câte ori ne ştergem unul de altul prin cuvinte, menţionări, memorări inoportunante şi evident nedorite. Sau poate mă aprind degeaba şi tu chiar ai uitat.
A fost dureros să vezi tot şi să nu mai ştii nimic, fiindcă ceva se plăsmuia fals ori real în faţa ta, doar ca să întunece prezentul, ca o plasă ţesută mult prea des de minciuni şi încercări de a uita, de a şterge. Dar nu poţi decât să te amăgeşti astfel, că ai vrea să fi văzut, să fi înţeles de ce tu, de ce altul şi de ce niciodată prezent. Oh, dar cât timp a trecut.. Acum probabil e o fericire împinsă peste limitele admise de cei din jur. Şi e lungită prea mult atunci când alte substanţe par să te "ajute". Te ajută?
Dar eu (na, că sunt egoistă!) tot nu o să uit, chiar de undeva acolo se pierd toate acele zile şi nopţi, seri şi greşeli, cântece (alea nu se uită.) şi minunate poveşti împletite de mâini neglijente, care ar sparge până şi-o pernă de puf. Ciudat e că au fost mâinile noastre şi nu am putut avea grijă de nici măcar atât, însă ştiam că oricum ar fi era o magie a unor copii. Ei bine, pentru mine a fost. Acum cred că nu mai cred nimic. În tot ce am crezut.. Se pierde şi s-a pierdut pe o plajă gri şi rece de vară. Ori pe nişte scări alături de nişte glumeţi. Îmi pare rău, cumva, şi de serile acelea pierdute în gânduri idioate şi nu mă mai justific. N-am zis adio, dar nici înăuntru nu cred să te mai invit vreodată.
Ştii, aveam pretenţia să mai pot scrie ca acum doi ani când totul era cumva inocent, cel puţin în imaginaţia mea şi cred că din punct de vedere scriitoricesc/artistic acela era perfectul meu, însă nu mai simt cum simţeam, nu mai doresc cum doream şi nici ce-mi doream. Cum aş putea fi aceeaşi? Poate revenind, dar Doamne, să mor şi nu mai vreau să revin. E trecut. Eu prezent când mai am? Sunt puţin pierdută în trecut şi în viitor şi parcă mai mereu am fost.. Ei, uite asta doare. Da, doare, mai rău ca o tăietură..
Şi totuşi păcat că se pierde totul în negura prea luminată a timpului. Cum am mai zis: dacă era întunecat, lumina de orice fel putea să-ţi dezvăluie misterul, însă în lumina prea puternică nu poţi desluşi atât de multe. Aştepţi să se facă întuneric? Şi dacă nu se face niciodată, cum îl faci? Uite, aici greşeşte omul; s-a chinuit să găsească cât mai multe moduri de a lumina un loc, dar cum îl întuneci când lumina e prea puternică de pătrunde prin orice ţesătură? Oricum noi evoluăm.
Dar azi, azi doar vreau să te felicit şi să-ţi spun "La mulţi ani!" căci meriţi mulţi, copile! Mulţi şi frumoşi, incredibili.. sau oricum ţi-i doreşti tu, căci eu nu mai ştiu ce e fericirea şi frumosul pentru tine.
Să ai multă grijă de tine. :)

Şi nici măcar o poză nu avem..

Afectată

Mă simt afectată de tot ce e în jurul meu, chit că mi se întămplă mie, chit că nu. E ca şi cum nenorocita asta de empatie nu ar mai cunoaşte limite şi mă lovesc de nişte pereţi unde nu cunosc nimic, nu mă recunosc nici măcar pe mine.. Şi influenţa se simte de acum, nici nu vreau să mă gândesc mai târziu.

O ţigară fumată pe jumătate, iar decorul nu mă încânta.
-Hai să mergem mai încolo..
Ea veni după mine şi după ce îi povestisem ce mă afecta atât de tare încât să vreau să fumez, se uită ciudat la mine şi-mi reţinu privirea:
-Şi ce te faci când problemele tale o să te afecteze? O să te vizitez la nebuni?
-Posibil..


[La mulţi ani!
:x Andreea]

Because I can always..

We were dancing round and round and round, in a dark room, watching the shadows around us. It seemed we were struggling in a neverending story but it probably was what I always deserved. I laid my head on his shoulder, humming the song we were dancing on as if it was our song, but we were both hearing it for the first time and yet it connected us in a strange way.
"May I?" He gazed at me and kept mine for the entire night and all I could think of were the past times and the present where he was without his girlfriend at a party where couples seemed to be everywhere. But not us.
"Uhm.." The words were unbearable, making my throat burn and scream for a sort of cure which was unavailable for me. Always unavailable..
He saw my eyes flicker to that guy more than just once that night and he did not want to admit the fact that I could have a life where he wasn't invited, to be admired by many others who might deserve me. He always claimed he wasn't the one for me, he didn't deserve me and yet why did he never let go?
"Go." he whispered, with choking voice and a light smile, smile which was erased soon after I took his hand.
"Okay" I accepted, unsure, stepping next to that boy I somehow liked and who always dragged me back to that go-and-leave story. My love was claimed by many and given to one, one who accepted it as it was his and only his to take and never gave anything back. Having a story that never happened, yet something odd to remember made us smile and live off those light, for others, memories, yet strong and perfect for us.
"Lovely song, isn't it?" His attitude made me want him so bad, that I always lost myself and showed my feelings but I had decided not to give up that night.
Of course. I thought. Lovely, as it always is, but never conclusions drawn, always leaving, never coming at the right moments, but when you wish. To smile was too odd for me, but I smiled and danced through many songs with the same boy, the boy who came back again..
"I.. think that.." but could not manage to say another word, because his lips were now locked to mine, a kiss I felt before, but never had feelings for. Tears started to flood my blue eyes, my heart decided to stop, my breath was taken away and life was drained out of me, without asking for permision. "Why?" All the unsaid words were now concentrated in that only question, every thought flowing trough my mind yelled silently, just because I felt those lips I haven't felt in a long long time. "You had a person to come back to, why me now?"
That might have been the biggest mistake I ever did because nothing could have hurt more than those somehow true words. It was easy for them and I have never done a thing to stop it. I should have never wanted to hear that answer. Asking for it I have let my own life escape my body, in a way no one ever did.
"Because I can always come back to your broken heart.." he said and froze me with a hug I am always feeling, burning my skin.

Self-portraiture +

Some self- portraits I somehow like.
I love photography. I do not love me, entirely. But I kind of love these photos :D .






Two of my friends. "Always"

Wild and perfect!

A fost frumos, cu tot şi toate şi nu regret niciun moment. Mulţumesc că aţi fost alături de mine şi că mi-aţi oferit cea mai frumoasă petrecere. Citez :" Hai să dăm timpul înapoi să mai fie odată majoratul Alinei." :D [Marian]

Pe lângă petrecere, cel mai frumos cadou a fost acela că am fost publicată pentru prima dată, chiar dacă doar în 5 exemplare, de către Anca şi Cosmin. Am şi un Teddy 2 :D acum şi visele se vor împlini, sunt sigură.

Crăciun fericit!

E stresant, stresaaaant.
Şi în acelaşi timp o senzaţie de euforie că iar par să mi se regleze treburile pe ici pe colo şi parcă viitorul chiar sună bine. Şi iar mă trezesc indiferentă şi iar o să fac o tâmpenie, dar mă învăţ din ce în ce să nu regret. :D
Mâine o să fie frumos, în principiu, dar şi obositor fiindcă am prea multe de făcut. Şi totuşi cred că mama mea va fi mult mai obosită.

Oricum, Crăciun fericit! lume. Eu sărbătoresc abia în Ianuarie, dar acum am parte de alte petreceri şi evenimente care oricum mă bagă în agitaţia de anul acesta de sărbători. În alţi ani mergeam cu colindul aşa că atmosfera se crea, fie că vroiam, fie că nu. Acum.. din alte motive, sunt agitată şi evident stresată. Are să fie bine. Are să fie bine.. Asta cel puţin încerc să mă conving. :D
La mulţi ani tuturor ce poartă numele de Cristi/Cristina/Cristiana/Cristian.

:)

Cresc.

Când apar acei oameni care-ţi oferă toţi ce-ţi doreşti îţi dai seama că defapt nu au apărut dintr-odată ci că mereu au fost acolo, dar părţile întunecate ale zilelor te-au oprit din a vedea şi momentele când au fost banali şi nu ţi-au adus decât zâmbete prea mici faţă de ceea ce îţi doreai.
Dar e deajuns să ştii atunci că trebuie să fii mai bun doar pentru ei şi că trebuie să fii fericit doar ca să-i mulţumeşti măcar puţin şi pe ei, pentru tot cât au făcut pentru tine. Şi înţeleg şi eu asta acum şi mă bucur că îmi dau seama, chit că pentru anumite momente e prea târziu.
Cel care m-a inspirat pentru acest post este tatăl meu care nu încetează să fie cel mai bun tată nici când eu îl dezamăgesc, nici când îşi doreşte un lucru de la mine, iar eu par a nu fi atât de interesată precum s-ar aştepta el să fiu, nicicând.
Sunt mulţumită şi deşi adolescenţa nu încetează să mă pună la încercarea şi să încerce să mă dărâme prin drumurile ei întortocheate, voi încerca să am o coloană vertebrală (atât cât poate un şoricel ;p) şi să merit titlul de majoră, adult, orice aş fi acum. Eu tot o adolescentă rămân, oricum m-aş fi schimbat în faţa legii, dar e o responsabilitate, nu? Diferenţa eu n-o simt, însă simt că trebuie să mă schimb şi nu pentru că am 18 ani, ci pentru că voi avea nevoie de schimbarea asta pe viitor.
Sunt fericită pentru că ştiu că voi reuşi să fiu aşa cum îmi doresc, pentru că voi reuşi să merg mereu înainte indiferent dacă sprijinul pe care mi-l doresc va fi sau nu acolo.

Reconnect

Planuiam să revin. Nu ştiu când, dar am lipsit o perioadă din tot ce înseamnă scris fiindcă simplu, mintea mea nu funcţioneză pe frecvenţa asta. Două luni înseamnă mult. Îndeajuns de mult.
Cum revin? Habar nu am, dar nici că mă interesează. Cred că termin toată treaba asta cu broşura şi apoi o să încerc să termin măcar o parte din ce am început.

Nici măcar nu ştiu la ce mi-a stat mintea toate zilele astea cât am lipsit, însă ştiu că am luat locul I la proza narativă cu trei poveşti de-ale mele şi locul IV la poezie, la Tinere Condeie. O parte din poezii le-am scris cam în perioada dinainte de a trimite creaţiile, însă proza nu. Şi totuşi pare a fi punctul meu forte. Îmi voi reveni eu. Elena-Alina nu stă prea mult departe de ceea ce-i place. Nu poate.


O parte din activitatea mea a constat în fotografie.. eu am încercat să am ale mele, dar încă învăţ, aşa că între timp voi promova un prieten de-al meu. Cam tot ce a făcut el mi-a plăcut şi până acum a fost cam singurul dornic să-mi împărtăşească din cunoştinţele lui şi îi mulţumesc pentru asta.

Pe lângă asta, sper să-mi intru cât de repede în ritm. Welcome me back...

Not! [2]

I might do what is wrong. Or maybe, I always do what is wrong ...
Kill me now, I deserve it!
Change my appearance and love me not.
I'll dye my hair in red, I'll stare at nothing at all, I'll make my lips speak nonsense and I will never love you.
Do the same to me.
I thought ...
There's gotta be more to life ...
But there is not.
I'm still that stupid blond haired girl you will never love :) .
Thank you for always being there!

Not !

Mă gândesc că totuşi nu are niciun rost să fiu aşa, dar am încredere în mine şi totuşi neg că eu sunt eu. Mă recreez, doar mintal şi poate puţin prin atitudine. Nu mai fac schimbarea de acum un an, însă mă simt cumva ciudat. Eu.. eu nu sunt eu azi, eu sunt iarăşi Elena-Alina şi promit că în câteva zile revin.. Deşi nu ştiu cum e mai bine.
Elena-Alina a apărut odată cu acest blog şi în curând voi face un an sau poate am făcut deja. N-am ţinut prea bine evidenţa, dar adevărul e că orice schimbare a fost înregistrată aici, cu nume mai mult sau mai puţin concrete sau importante. Am încercat să nu scot pe nimeni la "înaintare", fiindcă oricât de acidă aş fii, nu vrea să rănesc pe nimeni. Ideea e că la momentul acela, când a luat viaţă acest blog şi eu m-am schimbat puţin şi am creat ceva ce să mă protejeze. Nu e o mască, sunt o altă eu, care apare din când în când, dar care dacă pune stăpânire pe mine nu o pot controla întru totul. Nu ştiu dacă să-mi fie teamă de asta sau nu, dar câteodată e bine-venită.
Bine ai venit, Elena-Alina! Cât vei rezista aici?

Câteodată când crezi că totul se transformă şi se decolorează spre a fi în alb şi negru e posibil să fi în stadiul acela de autoconvingere. Şi rămâi aşa, închis, văzând lumea în griurile tristeţii fără să-ţi permiţi să vezi mai departe, că poţi fi şi fericit. Mi-am deschis ochii şi văd, văd că merită să preţuieşti ce ai, să-ţi doreşti mai mult, dar să nu fii nemulţumit, căci e posibil să ai destul.
Acum văd culorile şi se prezintă situaţia în felul acesta:

De ce aş vrea să schimb ceva, orice în viaţa mea? Bine, aş vrea, însă sunt atâtea care vor rămâne aşa şi încep cu mine. De ce să mă schimb pentru x ori y, dacă el nici nu se gândeşte să se schimbe pentru mine? Câteodată îmi place să fac sacrificii, dar nu pentru oricine şi au rămas puţini care să merite.
Sunt eu şi sunt fericită, poate nu cu adevărat optimistă, dar îmi permit să visez şi să cred că visele mele se vor împlini. Cel puţin cea mai mare parte.
Îmi permit să fiu supărată pe anumite aspecte fără să-mi dau tot ritmul de viaţă peste cap fiindcă lumea pare rea. Este şi am de înfruntat asta. De acord, pot să mă descurc, de asta sunt om. Vreau să fiu supărată şi să mă exteriorizez ţipând, urlând, spărgând, dar fără să mai ţin în mine, fără să mai aduc picătură cu picătură până când explodez, dar tot fără să arăt că s-a întâmplat asta. Merit să mă supăr, am dreptul să fac asta.
Îmi permit să zâmbesc şi să râd fără să zic de ce o fac, fiindcă fac asta şi de ce are nevoie toată lumea de explicaţii? Pot fi aşa şi fără să vă explic, eu sunt aşa şi punct.
Îmi permit să plând atunci când o simt, chiar dacă sunt în public, pentru ca apoi să râd şi să nu-mi mai pese.
Îmi permit să sar şi să dansez când mă apucă, oriunde aş fi [ mai puţin la biserică ].
Îmi permit să înjur dacă prin asta mă descarc.
Îmi permit să fiu tipa sociabilă care spune lumea că sunt.
Îmi permit să fiu fericită şi sunt fericită, aşa cum înţeleg eu acest concept!
Vă mulţumesc tuturor pentru asta!

N-am vrut să scriu despre primăvară. A venit, ştiu, dar cu toţii putem răsuci fila de calendar şi să vedem că e luna Martie şi dacă am trecut măcar prin primii ani de viaţă, mai ştim că este şi prima lună din primăvara calendaristică. Dar scriu acum, când sufletul îmi este apăsat, ca şi mintea de altfel, de atâtea. Am multe de făcut în doar o săptămână şi nu ştiu cât de pregătită sunt să le înfrunt pe toate, dar uşor uşor se duc toate, se rezolvă şi se duce şi săptămâna. Poate că aş fi fost mai fericită în alte condiţii, dar mă mulţumesc şi cu atât. Ce pot face?
Am şi zis la începutul anului că sper că anul acesta va fi mai bine, căci vreau să cred că merit mai mult şi faţă de anul anterior nu sunt multe de primit ca să fie mai bine. În special vizavi de sfârşitul anului...
Dar asta e altă poveste. De ce scriu acum? Nu ştiu de ce, dar şi mai grav, nu ştiu nici măcar despre ce. Ah, poate să povestesc ce am mai făcut. Ei bine, nimic prea mult, nimic prea puţin, am încercat, am plâns [da, în sfârşit], am râs şi acum mă stresez.
Vroiam să scriu încă de când am cunoscut-o, însă am aşteptat să văd cum decurg lucrurile. Cum poate un copil să-ţi intre cu o viteză atât de uimitoare în suflet şi să refuze să iasă, chiar de ai ruga-o, chiar de ai forţa-o? Dar nici n-o rog şi nici n-o forţez, căci mi-e dragă şi fac tot ce pot ca să stau alături de persoana care într-o săptămână jumate m-a făcut să râd mai mult decât am râs în tot acest am până acum, care m-a făcut să sper, chiar şi când nu mai aveam ce spera, când totul s-a distrus în faţa ochilor mei şi puteam atinge ca să fiu sigură că aşa e. Să zic că o ador? E adevărat, dar parcă nu e asta sau cel puţin nu doar asta. Întradevăr aveam nevoie de o prietenă ca ea, de o prietenă... Dar puteam să mă agăţ de orice cunoscut care mă ajută în momentele mele critice, însă am ales-o involuntar pe ea şi după doar o seară simţeam că o cunosc de ani de zile. Ce-mi place la ea? Nici nu ştiu să zic exact, nici nu m-am gândit şi nici nu mă gândesc, fiindcă simplu îmi place. Şoricelul din mine se trezeşte şi vrea să o ronţăie încet încet până o cunoaşte prea bine şi să o ţină acolo, cu el, de fericire, de cât de dulce e. Prin bine sau rău am trecut amândouă şi deşi a trecut doar o săptămână jumate, am trecut prin amândouă.
Viviana, îţi mulţumesc din suflet că exişti!
Apoi vii tu, cel ce îmi inunzi mintea cu fiecare strop de zâmbet, nu mă pot opri să te visez în ziua colorată, nu pot opri acele cristale ce se lasă pradă gravitaţiei mele ciudate. Le-am aşteptat şi într-un fel mă bucur că sunt aici, dar mai vreau să fi şi tu aici, să te privesc şi atât. Doamne, încă îmi simt trupul tremurând ca şi cum ar fi aici acel moment. Nici nu ştiu sigur dacă ceea ce simt se poate rezuma la "Te iubesc", dar sunt aproape. Şi ştiu cât voi putea să te iubesc în acest fel, hrănindu-mă cu pure vise şi mai ştiu că vor mai curge multe lacrimi, dar îţi mulţumesc că m-ai făcut să simt!

Acum, că am scris, mi-aş dori să plec pe tărâmul viselor în miez de zi şi sper să le pot face colorate, nu alb şi negru cum îmi este în esenţă realitatea.

Am crezut că voi pierde tot şi am pierdut destul, dar poate că m-am câştigat pe mine, în schimbul atâtor lucruri. E minunat să mă am iar în stăpânire şi parcă fericirea apare mai des la uşa mea şi bate timid în ea, ca să nu cumva să spargă ceva. Tot atât de timid îi deschid şi eu, dar uşor uşor mă voi învăţa cu ea şi o voi îndrăgi aşa cum în timp am ajuns să îndrăgesc şi tristeţea.
Dar şi, tristeţea mă mai alungă din când în când de pe banca ei fiindcă am profitat prea mult timp de ospitalitatea ei şi deja ne-am obişnuit una cu alta. Atunci mă aşez pe banca fericirii, care mă primeşte şi în casa ei, căci e darnică atunci când vrea şi atunci când nu mai avem stăpân. Dar adesea, fără să vreau, nimeresc la indiferenţă şi mi-e greu să mai ies de acolo, dar până la urmă reuşesc eu. Nu-mi place să mă simt goală.
Apoi aş vrea să nu-mi mai fie dor, dar îmi este şi simt cu inima îmi tresaltă doar când mă gândesc. La ce? N-aş putea spune. Aş vrea doar să ştiu că sunt îndrăgostită, să ştiu că trăiesc cu adevărat.


[click] O melodie ce îmi place mult. De ignorat imaginile, nu au vreo relevanţă.

Şi voi rămâne o amintire

Şi de-aş mai crede cuvintele amestecate cu gândurile unuia, năpădit de propria-i soartă ca şi cum amintirile ar veni din viitor, de ce aş mai visa atunci? Rămân un copil plăpând în faţa lor, a acelor cuvinte de legătură ce-mi blochează încheieturile, unde de un copac, şi nici măcar buzele nu-şi mai au pemisiunea de a se mişca fără ca măcar din gâtlejul meu să iasă vreun sunet. Acelaşi copil scuturat de toţi prin voinţă, rămân şi în faţa marilor idei, când geniile vor ieşi şi vor crede că sunt pavaj.
În urma mea au fost şi alţii, mai slabi ca mine sau mai puternici doar în vorbă, n-au ştiut să fie acizi prin cuvintele rostite şi-au fost legaţi la fel ca mine, fără să fi aşteptat aşa răsplată. De ce-am mai visat că vom ajunge mari când nu suntem lăsaţi nici să vorbim, căci libertate noi avem? Şi de ce-am mai vrea şi-acum să ne vedem viitorul, ca-ntro amintire să ne fie doar permis, un film de nestemate al nostru fu prezis şi am căzut curioşi să vedem doar încheierea, căci începutul e prea aproape şi nu e mult de aşteptat.
Rămân să construiesc oricui, o cărămidă în fundaţie, copil ce vei veni, te rog să mai întarzii!

Vise

Aceleaşi obsesii, aceleaşi dorinţe, doar că alt decor de data aceasta.
Mi-e dor de un tine pe care nu-l cunosc îndeajuns, mi-aş dori ca braţele tale să mă înconjoare.

Listening to Pirates of the Caribbean soundtrack
Mood Speranţă