It seems like so long ago, but after all, despite everything I seemed to have before, you are my first love. And it annoyingly continues.. For me.

Primăvară?

Ar fi trebuit să vină primăvara.
04:xx (cine ştie şi câte minute, poate chiar mai devreme de ora 4. eram în pat şi cu ochii închişi de pe la 2, 2 jumate ) : "Hai să băgăm lămâiul în casă."
Ameţită de somn, m-am certat cu mama/pereţii/lămâiul, dracu' ştie, important e că am băgat lămâiul în casă şi am îngheţat toată.
"Au anunţat că ninge încă vreo 4 zile."
Şi uite aşa se fute tot.

Încă un "La mulţi ani!"..

Văd cum timpul trece incredibil de încet pentru tine şi incredibil de repede.. tot pentru tine, ca să nu fiu egoistă şi să fiu iar eu aici. Şi ştii, totul se leagă iar de mine şi de ceilalţi, că încă n-ai reuşit să te izolezi, nici nu ştiu dacă ai încercat.. Ideal ar fi să poţi. Poate. Important e că te afectez şi mă zdruncini ori de câte ori ne ştergem unul de altul prin cuvinte, menţionări, memorări inoportunante şi evident nedorite. Sau poate mă aprind degeaba şi tu chiar ai uitat.
A fost dureros să vezi tot şi să nu mai ştii nimic, fiindcă ceva se plăsmuia fals ori real în faţa ta, doar ca să întunece prezentul, ca o plasă ţesută mult prea des de minciuni şi încercări de a uita, de a şterge. Dar nu poţi decât să te amăgeşti astfel, că ai vrea să fi văzut, să fi înţeles de ce tu, de ce altul şi de ce niciodată prezent. Oh, dar cât timp a trecut.. Acum probabil e o fericire împinsă peste limitele admise de cei din jur. Şi e lungită prea mult atunci când alte substanţe par să te "ajute". Te ajută?
Dar eu (na, că sunt egoistă!) tot nu o să uit, chiar de undeva acolo se pierd toate acele zile şi nopţi, seri şi greşeli, cântece (alea nu se uită.) şi minunate poveşti împletite de mâini neglijente, care ar sparge până şi-o pernă de puf. Ciudat e că au fost mâinile noastre şi nu am putut avea grijă de nici măcar atât, însă ştiam că oricum ar fi era o magie a unor copii. Ei bine, pentru mine a fost. Acum cred că nu mai cred nimic. În tot ce am crezut.. Se pierde şi s-a pierdut pe o plajă gri şi rece de vară. Ori pe nişte scări alături de nişte glumeţi. Îmi pare rău, cumva, şi de serile acelea pierdute în gânduri idioate şi nu mă mai justific. N-am zis adio, dar nici înăuntru nu cred să te mai invit vreodată.
Ştii, aveam pretenţia să mai pot scrie ca acum doi ani când totul era cumva inocent, cel puţin în imaginaţia mea şi cred că din punct de vedere scriitoricesc/artistic acela era perfectul meu, însă nu mai simt cum simţeam, nu mai doresc cum doream şi nici ce-mi doream. Cum aş putea fi aceeaşi? Poate revenind, dar Doamne, să mor şi nu mai vreau să revin. E trecut. Eu prezent când mai am? Sunt puţin pierdută în trecut şi în viitor şi parcă mai mereu am fost.. Ei, uite asta doare. Da, doare, mai rău ca o tăietură..
Şi totuşi păcat că se pierde totul în negura prea luminată a timpului. Cum am mai zis: dacă era întunecat, lumina de orice fel putea să-ţi dezvăluie misterul, însă în lumina prea puternică nu poţi desluşi atât de multe. Aştepţi să se facă întuneric? Şi dacă nu se face niciodată, cum îl faci? Uite, aici greşeşte omul; s-a chinuit să găsească cât mai multe moduri de a lumina un loc, dar cum îl întuneci când lumina e prea puternică de pătrunde prin orice ţesătură? Oricum noi evoluăm.
Dar azi, azi doar vreau să te felicit şi să-ţi spun "La mulţi ani!" căci meriţi mulţi, copile! Mulţi şi frumoşi, incredibili.. sau oricum ţi-i doreşti tu, căci eu nu mai ştiu ce e fericirea şi frumosul pentru tine.
Să ai multă grijă de tine. :)

Şi nici măcar o poză nu avem..

Afectată

Mă simt afectată de tot ce e în jurul meu, chit că mi se întămplă mie, chit că nu. E ca şi cum nenorocita asta de empatie nu ar mai cunoaşte limite şi mă lovesc de nişte pereţi unde nu cunosc nimic, nu mă recunosc nici măcar pe mine.. Şi influenţa se simte de acum, nici nu vreau să mă gândesc mai târziu.

O ţigară fumată pe jumătate, iar decorul nu mă încânta.
-Hai să mergem mai încolo..
Ea veni după mine şi după ce îi povestisem ce mă afecta atât de tare încât să vreau să fumez, se uită ciudat la mine şi-mi reţinu privirea:
-Şi ce te faci când problemele tale o să te afecteze? O să te vizitez la nebuni?
-Posibil..


[La mulţi ani!
:x Andreea]

La mulţi ani!

Nici nu ştiu ce aş putea scrie despre tine, poate doar că, cu cât trece mai mult timp cu atât mai mult sunt convinsă că sunt o norocoasă că te-am cunoscut. Şi pe lângă asta, faptul că-mi eşti prieten.. Ce-am făcut să merit?
Au trecut trei ani, aproape, fiindcă ştiu că unul dintre primele lucruri pe care ţi le-am zis a fost "La mulţi ani" şi trecuse de puţin timp ziua ta. Şi apoi au urmat multe discuţii. Ai un fel, un mod de a fi care parcă te invită înăuntru, într-o prietenie/conversaţie şi apoi nu mai poţi ieşi, nici dacă vrei. Bine, întrebarea este: vrei? Nu poţi să vrei, asta-i "problema". [:))]
Au fost multe care s-au întâmplat, care au trecut, care au părut ciudate sau nu, care ar fi fost poate mai bine altfel, dar mult mai bine e aşa, căci aşa te ştiu şi aşa vreau să te ţin mereu minte! Plin de energie. :D
Ultima dată când ai venit acasă, aka Tulcea, şi când eram la Vali am pus o piesă pe care am zis să o ţii minte şi să ştii că se potriveşte mult. Foarte mult! The Noisettes

Serios mi-e greu, mi-e foarte greu să scriu, poate nici dacă ai fi aici n-aş ştii ce să-ţi zic, însă un lucru ştiu să-l zic: mulţumesc din suflet!
Şi gata, tac! [Ai schimbat prefixul, băăăă.. :D]

Mi-e dor..

Vama Veche
De ce? Pentru că mi-e dor de vară şi pentru că melodia asta îmi aduce aminte de ea, deşi vara mea nu a însemnat niciodată Vama, decât în sinonimie cu muzica. Şi pe lângă asta îmi aduce aminte şi de ce frumos era acum vreo 2 ani. Un om, o chitară şi multe alte amintiri. Ei, uite asta mă bucură. Să mă uit în urmă şi să realizez că am multe amintiri şi cutiuţele aşezate dezordonat în mintea mea (cum de altfel sunt oricum: o dezordonată) sunt pline, uneori prea pline ca să le pot pune vreun capac şi să uit pentru perioade definite/nedefinite de timp, depinde de stare şi alegeri.
Şi uite aşa mi se face dor şi mă apucă un dor de ducă, numai numai de s-o încălzi. "Dor de ducă" chit şi pentru ore întregi de acasă, să rătăcesc prin oraşul ăsta prea mic, poate în locuri unde acum îţi îngheaţă până şi basca. E primăvară, dar e friiig fraţilor, frig! E drept că parcă se mai îndreaptă vremea, dar când îi aud pe unii "vreau zăpadă" sau "au anunţat că iar se răceşte" îmi vine să-mi fac crescătorie de aripi şi să plec cine ştie unde. Am vrut şi eu zăpadă, dar de două ori şi mi-a ajuns.
Ehe, dar vara pare departe când e aşa frig şi e stresant de aprope dacă începi să pomeneşti de bac şi admitere, că aşa cum zicea şi văru-miu acum vreun an:"ce ocupaţii ţi-ai găsit şi tu", când "hoinăream" prin Bucureşti cu Cambridge-ul (aka examen; n-am eu norocul să fi intrat la facultate cum de altfel - da, felicitări Andreea- a reuşit o fostă colegă de-a mea). Acum preocuparea mea este nenorocirea asta de bac care nu mă stresează atât cât reuşesc să o facă cei din jurul meu. Am avut buna inspiraţie să-i trântesc mamei pe masă ideea că nu mă stresează şi nu mă interesează aşa de tare. Că o să-l iau şi cu asta basta. Ghici ce? A tăcut. Aşa că nu merge nici cu lamentarea ("Aud prea des despre asta, nu poţi să taci?" ori "E greeeeu, de ce mă mai stresezi şi tu?") şi nici cu "Lasa, că-i uşor.", că de, dar dacă nu-l iei? A fost mai simplu. "Îl iau"; "Ştii tu?"; "Da!" şi-am terminat discuţia.

Acum revenind la alte preocupări mai "preocupative" (nu ştiu de ce am scris asta), nu am mai citit de multă vreme o carte bună, fie ea de autori autohtoni, fie de cine ştie ce alt autor, dar tradusă în limba română, că-i dulce al naibii. Şi a început să mi se facă dor. Ţin minte că acum vreo trei veri digeram şi câte o carte pe zi şi nu că era mare fiţă, deşi ce-i drept, am început să citesc atât de mult pentru că aveam o prietenă care citea mai mult ca mine şi nu-mi plăcea treaba asta. Eh, apoi am prins gustul şi lasă-te dacă poţi. Şi pe lângă asta, efectele se simt acum, pe lângă limbaj ori diverse cunoştinţe: am inversat ziua cu noaptea şi poate de aici şi problema mare cu somnul. (Problema cu somnul este problemă de sine stătătoare, amplificată evident de minunata idee de pe atunci, să citesc noaptea.)
Rămăsesem la fiţă şi la câte o carte pe zi. Ei bine, mi-au plăcut mult cărţile citite atunci şi multe le-aş relua. Aşa a început să-mi placă marele Dostoievski ori John Fowles. Zic de ei că mai ales ei mi-au plăcut şi îmi aduc aminte şi azi fragmente din cărţile lor, deşi poate n-am înţeles chiar totul. Cred că voi reveni la acele cărţi şi voi lua la "mână" şi neuron şi filă fiecare cărticică pe care o voi găsi. După sau înainte de bac? E, hai, dar am nevoie aşa de o destindere, că parcă prea mult aud/citesc despre română, fizică şi mate. Nu merit? Doar de aş avea timp.
De unde dintr-odată şi chestia asta cu cititul? Păi vorbea deunăzi profa' de română de "Moromeţii" şi altele şi mă gândeam că aşa, ca ajutor, trebuie să recitesc din bibliografia pentru proba din vară şi eventual să citesc ce n-am citit, dar mi-a venit cheful de ceva mai bun, cel puţin în concepţia mea de puştoaică de 18 ani. Asta de m-aş asemăna cu restul.

Oricum, recomand cei doi autori pomeniţi mai sus şi o primăvară frumoasă!
P.S.: Ştiu că pare un amalgam de idei într-un post prea lung, dar toate se leagă de vară şi timp liber. Revin: mi-e dor de vară, oricare din cele trecute ar fi să se nimerească a fi trecută în conştient.

Martie..

Îmi place când prima zi a lunii cade chiar într-o luni. E ca şi cum toate forţele Universului se unesc în acea zi şi nu zic că e mai bine, mai cald sau mai frumos, dar e ceva.. Un ceva pe care mereu l-am observat şi care mi-a plăcut, într-un fel ciudat, şi azi l-am simţit din nou. În aer ori în suflet. Dar ce contează?
Martie.. Îmi place cum sună, indiferent de tot ce înseamnă luna aceasta. Are şi o oarecare rezonanţă în sufletul meu din varii motive, dar hei, nu e normal să iubim o astfel de lună, care aduce alături de ea oameni şi lucruri frumoase ori urâte, dar memorabile? Însă rezonanţa "muzicală" e mai departe de oamenii pe care îi poartă în sânul ei luna asta de primăvară.
Nu vi s-a întâmplat niciodată să vă ataşaţi de un cuvânt fără să ştiţi de ce, ori cum a rămas acolo şi să trezească un oarecare sentiment în sufletul vostru mare/mic/negru/albastru/posomorât/vesel, indiferent cum ar fi el? "Martie" nu e singurul, dar dacă tot a început primăvară, acesta este unul dintre acele cuvinte.
Ţin minte că vroiam odată să scriu ceva şi făcând referire la timp m-am gândit automat la martie, ca şi cum atunci şi doar atunci poate totul să înceapă şi cine ştie, poate tot atunci se poate şi sfârşi ca mai apoi să existe un alt capăt, o altă linie, sub care stă scris neglijent: "Start".
Multe şi puţine, urâte şi crescute de un sân cald al unui suflet.. Mi-era dor de martie!

Good morning

I thought you left back then and yet I saw your always dirty of feelings scarf through my barely opened eyes. I guessed you just got it off, sick of how much it smelled like me and our mornings together, how much it felt as my skin and yours next to each other. But you came next to me and I felt your body trembling. That's when I opened my eyes wider and wider, staring shocked at your fingers struggling to do something you always denied you could do.
The piercing sound of a torn scarf made me think of all the moments I asked you to give me a piece of you, a piece of that scarf you so much cherished. And now you gave the once very wanted pleasure and now so heart breaking moment.
"Good morning!" you kissed me lightly on my trembling lips and threw the half of the scarf that was supposed to be yours and kept mine.
"Good morning.."

.Random.

-Pe noptieră, zâmbi Ilinca, un zâmbet de care ţi-ar fi fost dor oricând, să simţi colţii ascuţiţi cum îţi sfâşie carnea şi partea aceea eternă, dar pe care nimeni nu o vede cu adevărat pe care ei au numit-o suflet. Aşa simţeai că trăieşti şi îţi era dor chiar şi atunci când te ataca şi îţi lăsa viaţa pustie. Aparent pustie.. Căci astfel învăţai să vrei mai mult, să mai vrei măcar încă odată, să-i mângâi colţii şi să le ceri să le pese, să te guste. Încă odată, hai încă puţin, le-ai fi zis de o mie de ori, dar erau atât de răi, că nu se mai arătau vreodată, decât să te rănească şi apoi să-ţi arate iar că nu le pasă. La infinit.
-Şi de ce ai lăsat pozele acolo?
-Ca să doară.
Aşa ne-am obişnuit, aşa e perfect, altfel n-am fi noi, altfel aş fi plecat de mult. Mă doare, dar tot te iubesc..

Because I can always..

We were dancing round and round and round, in a dark room, watching the shadows around us. It seemed we were struggling in a neverending story but it probably was what I always deserved. I laid my head on his shoulder, humming the song we were dancing on as if it was our song, but we were both hearing it for the first time and yet it connected us in a strange way.
"May I?" He gazed at me and kept mine for the entire night and all I could think of were the past times and the present where he was without his girlfriend at a party where couples seemed to be everywhere. But not us.
"Uhm.." The words were unbearable, making my throat burn and scream for a sort of cure which was unavailable for me. Always unavailable..
He saw my eyes flicker to that guy more than just once that night and he did not want to admit the fact that I could have a life where he wasn't invited, to be admired by many others who might deserve me. He always claimed he wasn't the one for me, he didn't deserve me and yet why did he never let go?
"Go." he whispered, with choking voice and a light smile, smile which was erased soon after I took his hand.
"Okay" I accepted, unsure, stepping next to that boy I somehow liked and who always dragged me back to that go-and-leave story. My love was claimed by many and given to one, one who accepted it as it was his and only his to take and never gave anything back. Having a story that never happened, yet something odd to remember made us smile and live off those light, for others, memories, yet strong and perfect for us.
"Lovely song, isn't it?" His attitude made me want him so bad, that I always lost myself and showed my feelings but I had decided not to give up that night.
Of course. I thought. Lovely, as it always is, but never conclusions drawn, always leaving, never coming at the right moments, but when you wish. To smile was too odd for me, but I smiled and danced through many songs with the same boy, the boy who came back again..
"I.. think that.." but could not manage to say another word, because his lips were now locked to mine, a kiss I felt before, but never had feelings for. Tears started to flood my blue eyes, my heart decided to stop, my breath was taken away and life was drained out of me, without asking for permision. "Why?" All the unsaid words were now concentrated in that only question, every thought flowing trough my mind yelled silently, just because I felt those lips I haven't felt in a long long time. "You had a person to come back to, why me now?"
That might have been the biggest mistake I ever did because nothing could have hurt more than those somehow true words. It was easy for them and I have never done a thing to stop it. I should have never wanted to hear that answer. Asking for it I have let my own life escape my body, in a way no one ever did.
"Because I can always come back to your broken heart.." he said and froze me with a hug I am always feeling, burning my skin.

Anxiety

Murdară de noroiul anxietăţii, mă strecor prin locaşurile cele mai ascunse ale clădirilor şi aleilor, să nu pot fi văzută. E prea multă lumină aici şi parcă soarele ar fi un reflector pe scena asta murdară. Mă prinde în plasa aceasta atât de fină de particule de lumină şi oricât mă zbat, par să mă afund şi mai tare în ea, defectele par să mi se vadă din ce în ce mai bine şi sufletul meu jeleşte după întuneric. Era mai uşor..
Dar noroiul se vede la lumină şi sunt arătată cu degetul, căci toţi ştiu. De ce ar putea un om să fie murdar de noroiul asta colorat astfel, ca un curcubeu, fals şi apatic? Ochii mi se mişcă neîncetat în orbite şi numără prea multe mâini întinse, retina se blochează şi eroarea e mult prea mare ca să te mai poţi întoarce printr-un buton de "back" şi să ştergi greşeala.
Mi-e frică.
Mi-e frică de voi şi de EL, de schimbarea pe care o anunţă voci necunoscute prin cutiile acelea cu sunete, imagini şi suprficialitate, dar mai ales de mine, căci eu sunt monstrul. Eu sunt monstrul care îmi va devora sufletul putrezit, dar care există cumva.. Încă există.
Unde este leacul miraculos ce mă spală de păcatul fricii? Şi de-aş muri, căci doar de ea nu mi-e teamă, doar ea e schimbarea ultimă, care nu mă mai lasă în astă lume să fiu lumiată astfel, pusă în mijlocul indecent al scenei.
Atâtea voci şi atâtea trupuri se perindă prin mijloc, doritoare de soare, dar se pierd fad în întunericul acesta luminat în care m-am pierdut şi eu, unde şi pata de fard albastru de pe iris se vede. Colţurile întunecate sunt mai departe şi mai departe cu cât alergi către ele şi reflectorul pare din ce în ce mai mare într-un loc ca acesta..
Vreau să mă pierd în întunericul meu, să-mi pot devora sufletul în pace.
Vreau..
Mi-e frică de voi şi de mine, mi-e frică, iar dacă vorbesc se schimbă totul. Şi nu mai vreau nimic.

Monica.

De la mini şedinţa foto cu Monica. Zic mini fiindcă nu prea am avut noi parte de lumină şi mai era şi frig :D .

From my mini photo-session with Monica. We barely had any light and it was cold too.

Self-portraiture +

Some self- portraits I somehow like.
I love photography. I do not love me, entirely. But I kind of love these photos :D .






Two of my friends. "Always"

End - 2 versions

O poveste scrisă (a doua) după ce un bun prieten al meu a scris ceva asemănător (prima). Versiuni puţin sau foarte diferite, nici eu nu ştiu, ale unui final.. Simboluri, concepte, ideea îi aparţine, deşi poate cu toţii ne-am gândit cândva la aşa ceva. Dar dacă nu scria el acum, nici eu n-o făceam. Deci, credit Cătă Quarkk. (>:D<) 1. End

sunt in fata plutonului de executie..minutele par nesfarsite. parca as vrea sa se termine odata, sa scap..toata viata imi trece acum prin fata ochilor, bune si rele, bucurii si dezamagiri, fete, fapte, locuri..preotul imi sopteste trist o rugaciune la ureche. as fuma o tigara, dar mi-am uitat pachetul pe masa, langa albumul foto..si pe deasupra sunt si legat la ochi..il intreb pe preot, dar nu are. pana la urma simt un filtru alunecandu-mi printre buze. trag cu nesat din acea otrava, dar constat cu tristete ca nu e aprinsa..bricheta..ah, bricheta aceea..era de la ea..o primisem de ziua mea, si acum probabil zacea ratacita prin vreun sertar..se anunta ca mai am 5 minute. in fata mea aud glasuri mute, care nu spun nimic, glasuri ale celor care au venit sa ma vada cum platesc pentru crimele mele. dar ce stiti voi, adunatura de ignoranti fara suflet?..cineva din gloata arunca cu ceva si ma loveste in piept, la suflet, aceasta arma si constiinta a mea..simt o particica din durerea celor pe care i-am aruncat cu sange rece in dezolare..dar in cateva clipe nu va mai conta nimic, totul va fi istorie, voi fi doar un chip pe care unii vor vrea sa il uite, iar altii il vor plange..nu, nu plangeti dupa mine, e mai bine asa!..am facut destul rau, acum trebuie sa plec..disting vocea puternica a colonelului care da ordine plutonului..s-a facut liniste. imi vine sa strig in gura mare ca imi pare rau, dar nu reusesc decat sa scap niste sunete indescifrabile printre buzele inclestate pe tigara inca neaprinsa. nu pot sa plang, nicio lacrima nu mi se scurge pe obrazul palid, dar nu-i nimic..probabil vor plange altii pentru mine..numaratoarea inversa a inceput, si ma rog sa se termine repede. cu bine.. pregatiti armele! ochiti! foc! foc? aprindeti-mi si mie tigara, va rog..

2. End - my version -

Stau dreaptă în faţa unor oameni pe care nu-i cunosc şi spre care nici nu aş fi îndrăznit să-mi mai îndrept arma. Mi-a fost confiscată. Însă ei, suflete monotone, nu aşteaptă să-mi cunoască inima, căci, zic ei, e închisă şi protejată de un trup fragil. "Scoateţi-o!" strigă toţi mut, căci doar aşa cred ei că o vor vedea în întruparea-i roşie. Şi nu înţeleg că pură nu va fi, în sensul paradoxal, de neschimbată şi mi-o cred murdară. Cineva a zis că sângele va fi negru, acela ce-mi va curge către strămoşi, ori către înaltul cerului în care speră toţi să nu ajung.
În faţa ochilor văd o lumină difuză; probabil m-au legat la ochi şi nu mai văd, nu mai văd pe nimeni şi nimic din lumea aceea ce mi-a sprijinit existenţa. Dar poate că nu mai văd demult. În celulă era tot întuneric, ori multe geamuri şi de la atâtea păcate mi-a fost luat şi singurul dar care-mi mai folosea şi de care m-a bucurat întotdeauna, oricât de josnică ori de vis era imaginea în faţa ochilor mei. Dar aud şi simt în aer ura; e un miros acru, cu puţin condiment amar, ca să-mi usture gâtul şi să mor încet, să mă doară şi pe mine. Nu ştiţi că pe ei nu i-a durut? Armele mele au fost mereu rapide şi m-am depărtat când ei nu mai simţeau. Nu i-a durut, aşa-mi zicea şi mama, căci eu mereu m-am apărat doar împotriva mirosului acesta ce l-aţi adus şi azi aici. Dar m-au lovit; s-au apărat?
Aud un suspin al vreunuia pe care nu l-am omorât şi foşnetul unei haine lungi, probabil negre, a vreunui preot. În faţa păcatelor se pleacă şi el, dar e nemulţumit. Ar fi preferat să mă sinucid, să nu-şi pângărească vocea când îmi rosteşte ultimele cuvinte dure, aspre ale lui Dumnezeu. "Nu vreau să le mai aud.." îi şoptesc, dar nu mă mişc. Mă gândesc la acel suspin. Au fost câţiva pe care nu i-am ucis şi în faţa crimei mele ei se pleacă şi mă iubesc. Am părut că sunt o eroină? Nu i-am salvat decât de mine şi nu m-am apărat decât împotriva lor, într-un cerc nevicios, ci doar bolnav, bolnav de natura umană. Aud încă odată, dar nu-mi dau seama dacă e acelaşi ca mai devreme sau cu totul altul. Şi aud şi plânsete, dar le simt ura, acră, cu condimente amare.. Ei s-au pierdut odată cu cei pe care i-am ucis şi acum doar bântuie acest pământ, rostind jalea lor, căci ce motive ar mai avea ei să trăiască? Dacă nu sunteţi păcătoşi.. veţi muri oricum. Acum adio, ori mâine adio, ajungem tot acolo. Voi sus, eu jos, dar tot ne vom întâlni la masa preoţilor să mai bem o stacană cu vin, depănând amintiri de pe vremea când noi călcam pe pământ. Voi fi jurnalist atunci, căci n-am apucat şi voi scrie o carte cu toate amintirile voastre. Ale mele sunt oricum scrise undeva, căci am păcătuit, am ucis.
Suspinele se amestecă cu vorbele preotului, care-mi rosteşte o rugăciune la ureche. Nici nu mi-am dat seama când a început să vorbească, dar îmi tot zgârie urechile. "Crezi că mai contează?" Ezită şi apoi continuă rugăciunea. Îi cer o ţigară, acea otravă ce mi-a omorât sufletul ani la rândul, dar era cea mai dulce, mă jur! Se lasă păgubaş şi iar îi aud sutana foşnind. Cred că pleacă. A terminat deja? Se aude de undeva, nici eu nu mai pot zice de unde, că mai am doar 5 minute, iar sufletul meu se încălzeşte. E oare încercarea inimii de a se inunda cu sâge pentru ultima dată, mai precipitat, ca să simtă că trăieşte? Simt între buze un filtru aspru, amar şi-mi dau seama că preotul mi-a adus o ţigară. Buzele mi se lipesc de ea şi mâinile caută bricheta, deşi mintea mea ştie că am aruncat-o atunci când ne-am certat. Era un cadou..
Minutele trec, cer un foc, dar nimeni nu mai e lângă mine. Aud armele încărcându-se şi zâmbesc cu ţigara între buze. Ştiu că par ca un şarpe malefic ce-şi caută încă preada, dar m-am lăcomit destul ca să mai vreau altceva decât un foc acum. Aud foşnetul sutanei, aud un alt suspin. Nu plânge. Oricum pe toţi ne doare-n fund de restul; aşa zicea şi Iona a lui Marin Sorescu. Îmi amintesc.. Eram copil, eram tânără.. A trecut mult de atunci: câţiva ani.
Cineva ţipă, un om cade la pământ şi aud ordinul. "Foc!" Îmi îndrept ţigara rânjind către locul de unde şuieră arma. Doamne, de-ai da un ultim foc şi acestei ţigări, atât mai vreau. Poate o va nimeri.
Cad. Simt cum cineva vine către mine, deci n-am murit. Dar ei cred că da. Aud o brichetă cum se aprinde şi sunetul ei îmi aduce aminte de toţi anii când stătea în buzunar şi de dimineţile când o aprindeam lacomă, cu acelaşi rânjet ca şi acum. A venit.. A găsit şi bricheta, iar acum îmi aprinde ţigara.
Ce dulce e ultimul fum!

Nu?

Cred că a venit şi vremea mea să zic nu, să te opresc în pragul uşii doar cu privirea mea aspră şi să mă întorc în pat, aşteptâng să aud uşa de la intrare când ieşi.
Să opreşti pe cineva poate nu e atât de greu cât să te opreşti pe tine, propriile-ţi sentimente, pasiuni şi gânduri. E fenomenal când reuşeşti să te opreşti din mâncat prăjitura preferată, dar ce te faci când e complexă şi tare încăpăţânată să te răstoarne şi să te aţâţe să o placi mereu?
Aşa văd eu viaţa, căci cu rele sau bune, chiar şi în prăjitura preferată nu ne place mereu fiecare ingredient şi le adorăm pe cele ce ne-au făcut să-i punem acel tag de "preferat". Complexă cu fiecare om care apare şi fuge înspre nicăieri, doar ca să te ameţească cu o prietenie ori o iubire, cu fiecare zâmbet fugar ce te face să roşeşti ori fiecare sărut din fiecare joc la care participi voluntar, deşi ai semnat involuntar pe lista de participanţi. De ce voluntar? Fiindcă punctul se poate pune oricând după predicat într-o situaţie corect socială/ morală etc. E doar un punct, cel mai uşor semn de făcut şi cel ce consumă cea mai puţina energie şi cerneală, însă sacrificiile şi consecinţele ce-i urmează, ori doar povestea din mintea noastră ne opreşte mereu. Şi tentaţiei nu-i putem rezista când fila se colorează în culorile favorite, mereu vesele, mereu cum ne dorim. Dar ştim că o singură pată din galbenul ce nu ne place, ori din negrul ce ne întristează va schimba tot şi pata o poate face oricine, nu doar noi, căci nu deţinem controlul absolut al viitorului nostru, caiet cu file ce se întorc una după alta şi care are şi el un sfârşit.
Îngălbeniţi şi înnegriţi ne poticnim pe o potecă necunoscută şi neprevăzută, ceva ce nu făcea parte din plan, ceva ce urâm că există şi că ne face viaţa amară, fie şi pentru o secundă infimă. Eu zic că asta face viaţa mai frumoasă. Mi-e frică de necunoscut, dar mai ales de schimbare, însă dacă viaţa mi-e monotonă, mi-e şi mai frică. Chiar de mine.. De mine, căci eu lucrez cu andrelele destinului meu cel mai mult şi construiesc drumuri şi blocuri, alei şi parcuri.
Ce poate fi mai potrivit într-un final? Să ne ferim de tot nu putem şi să ne oprim e greu, dar vai, ce frumos când tentaţia pune stăpânire pe sufletul şi trupul tău şi-i răspunzi, aşa cum şi ea îţi răspunde ţie. Un moment. Atât cer. Te trimit apoi afară. Dar rămâi doar un moment..

Part I.. [ nu ştiu dacă va mai fi vreo parte, dar parcă nici prima nu este..]

Primesc un răspuns neclar la o întrebare mult prea josnică pentru sufletul meu, ce stă şi azi agăţaţ de cuiul în care mereu îţi agăţi cheile de la maşină. Şi ori de câte ori vii, simte şi se leagănă îngreunat, că eşti aproape. Plânge şi râde, surânde trist şi suspină vesel, ignorant că în cameră mai poate fi şi altcineva, căci ochi nu are. Şi când pleci, e uşurat, însă rămâne gol, atât de gol că nimic nu se aude şi orice zgomot pare prea puternic pentru el.
Picurii cad pe podeaua lui, ca şi cum lacrimile nu se risipesc în jurul nostru, ci se adună undeva înăuntrul nostru, inundând şi ultima părticică virgină, ce nu cunoştea durerea şi nici fericirea aceasta lacomă, ca a noastră. Se bucura sincer la fiecare cuvânt frumos, iar acum s-a murdărit şi ea de toate cele spălate de lacrimi. Dar lacrimile curg, către pământ, se pierd undeva afară şi nu mai sunt ale noastre.
Cheile iar se ridică, o simt, căci am rupt o bucăţică din el şi prin cine ştie ce unde ciudate, azi simt şi eu când pleci şi când vii. Şi pleci. Dar nu te văd venind; ştiu că te duci departe, undeva unde nu te pot vedea, dar te pot simţi: şi cheile au rupt puţin din sufletul meu. Când ai să vii am să te anunţ că sunt bine şi ai să te miri că am ştiut că ai venit, când mă eviţi şi-ncerci să mă scoţi pe mine din mirosul camerei tale. Dar nu vei putea, o ştiu, căci eşti şi tu şi e şi ea şi suntem toate. Ne-am amestecat şi acum crezi că-i doar al meu.
E doar recentă rana.. Are să treacă.
Răspuns încă neclar, dar ceaţa se ridică şi ţi-e şi ţie mai uşor să iei cheile din cui şi să porneşti maşina către cine ştie ce locuri. Te mai întorci?

Fără sens.

- Deci? Ce crezi? se postă el gol în faţa ei.
Ea îl inspectă aparent interesată, dar după câteva secunde lăsă măştile într-o cutie a minţii de unde şi le lua tot timpul. Dezgustată îşi aprinse o ţigară şi îi văzu privirea consternată. Nu avea voie sa fumeze în apartamentul lui.
- Cred că trebuie să faci o operaţie, conchise ea într-un final şi iesi din casă, trăgând cu poftă din acel Marlboro.

Un tren

Marfar de zâmbete ucise în război
Îţi plimbi vagoanele prin gări necontenit,
Nu vezi de vânt, nici de ninsoarea cea senină
Şi vara o înfrunţi, de-i secetă sau nu.

Masacrele privite cu ochii tăi vrăjiţi
Nu-şi mai au rostul decât într-o scrisoare
Pe care toţi or s-o înveţe ca pe o poezie:
Istoria cestui neam, prea dulce erezie.

Îţi vezi de drumul tău şi ruginit suspini
C-ai vrea să mai trăieşti încă un an sau doi,
Să-i vezi pe fiecare cum fac să fie viaţă,
Destinele să schimbe deşi tot fac la fel.

Tu-i ştii nechibzuinţele trecutului amarnic,
Dar ştii şi bogăţia ce totul a cuprins,
Şi fiecare om auzi ce veacuri ştie,
Dar nici măcar aceia nu ştiu de ce a fost.

Tu ştii, cumplite tren, c-or să mai fie mulţi,
Ca ei ori noi ca alţii, cam multe or să treacă,
Însa cu fiecare tu vei găsi pe cei umani,
Mult mai banali să fie decât o tinichea.