Cămaşa ta

                M-am trezit dimineaţa pentru o cafea. M-am uitat prin întuneric către ceasul ce licărea pe birou şi mi-am dat seama că era prea devreme pentru orice. Colegul de apartament încă dormea, telefonul meu era oricum descărcat iar obloanele stăteau bine coborâte. Am pus ibricul pe ochiul cel mai mare de la aragaz şi mi-am scos toate cele necesare pentru o cafea, pregătită de o nouă aventură.

                Lumina de la baie era puţin cam dură pentru ochii mei, dar după ce mi-am aruncat cu apă rece peste faţă, aşa ca în reclamele pentru tot felul de loţiuni pentru ten, deja părea totul mai dulce. M-am reîntors în cameră şi am văzut din nou patul ce părea să mă atragă, precum mierea atrage nişte gângănii: dulce, dar mortal. Două pilote dernajate şi vreo cinci perne stăteau acum nefolosite, fără vreo logică pentru un privitor din exterior, dar cu multă logică pentru mine şi poziţiile în care dorm.

                Din bucătărie se auzea apa fierbând, aşa că m-am hotărât să caut repede ceva de îmbrăcat. Pantaloni, blugi, un tricou care nu-mi aparţine, încă o pereche de blugi, o cămaşă. Ah, da, cămaşa. Am tras-o pe mine şi în drum spre bucătărie mi-am închis unul câte unul nasturii.

                Am furat odată cămaşa asta de la tine. Erai întins pe canapeaua veche din bucătărie şi te plângeai că e prea cald şi eu mă plângeam că nu am loc şi că ai mei trebuie să vină. Mă gândeam că stăteam mai bine afară, fumam una-două-trei ţigări; în casă nu puteam face asta. Iar ţie îţi era cald şi afară părea că briza de septembrie seara face bine pielii. Ceva mă ardea, dar atunci nu mi-aş fi dat seama ce era nici dacă-mi tatuai pe frunte să văd în fiecare zi când mă uitam în oglindă. Am confiscat cămăşa ta lăsată neglijent pe un scaun şi am fugit afară, zâmbind printre fire lungi de păr blond. Aerul de septembrie seara îmi făcea mai bine pielii şi numai ce mă sunaseră că mai întârzie. Ah, încă o dulce ţigară, mi-am zis şi am aşteptat să apari şi tu.

                Aşezată pe terasă, cu spatele sprijinit de peretele casei, cu genunchii adunaţi la piept, înfăşurată în cămaşa ta gri, am făcut o glumă şi am tras din ţigară. Aşa cum ţigara se termina şi se stingea uşor, aşa urma şi „noi” să se termine şi să se stingă. Nu cred, chiar dacă am mai aprinde odată acel muc de ţigară, va mai arde mai mult decat câteva secunde.

                Stau şi acum ghemuită într-un fotoliu din noua mea bucătărie cu o altă ţigară ce se termină şi se va stinge, cu picioarele la piept şi înfăşurată în cămaşa ta. Ştiu că e a ta şi ştiu că am mai purtat+o, dar acum miroase a parfumul meu şi în afară de amintirile acelei seri de septembrie: „Îţi voi da alta, asta îmi place”, ţigara ce a fost aruncată peste gard încă puţin aprinsă, lăsată să ardă mocnit până se va fi stins singură, un sărut, nimic nu mai aduce aminte de tine.

                Acum apăs cu putere şi sting pe rând fiecare bucată de scrum încă aprins şi beau puţină cafea. Cred că mă voi pune să citesc o carte ori patul mă va atrage iar. Somn uşor.

Scurt şi vine joi

Îmi plac poveştile scurte. Scurte aşa, ca o ploaie de vară, care vine pe neaşteptate şi se termină la fel de brusc. Dar să fie furtună, ameninţătoare, să dărâme toate iluziile şi să construiască altele noi, căci altfel nu are niciun farmec. Nu pentru mine.

Nu e acesta adevărul absolut ( adică nu doar acele poveşti îmi plac, doar mai mult ) însă mereu mi-au plăcut poveştile acelea care parcă nu au nicio legătură cu autorul lor, deşi trebuie să scriem despre ceea ce cunoaştem şi în acele puţine rânduri ne identificăm. Suprinzător, furtunos. Scurt.

Să-ţi povesteşti întreaga viaţă nu e atât de greu dacă doar povesteşti, dar niciodată nu vei termina. Mori. Nu ţi-ai scris moartea. Poate doar cum ţi-ai dorit să mori. Dar nu moartea. Aşa că poveştile lungi, cu final... Sunt doar finite. Le poţi înţelege, dar de multe ori nu-ţi lasă loc de interpretare şi ce e mai frumos decât a gândi?

Acum sunt şi egoistă. Am început să scriu multe poveşti. Legate de mine, legate de un prieten sau o prietenă, am început, dar nu am terminat. Aveam un timp când nu mai începeam nimic fiindcă îmi era teamă să nu termin. Apoi am scris poveşti care aveau un final ciudat, final ce lăsa oamenii cu un gust amar: "Dar nu s-a terminat." Şi ştiam asta la fel de bine cum o ştiau şi ei. Poate mai bine. Căci ei era posibil să aştepte a doua parte, însă eu ştiam că nu mai există. Luaţi tot ce puteţi din ce e acolo, puţin, îmi ziceam. Atât, doar atât dau.

Încă îmi e frică să încep, căci nu am mai terminat ceva de mult. Mi-e teamă că, dacă voi continua ceva deja început, va fi povestit altfel, pe alt ton, cu alte sentimente şi emoţii. Şi se pierde toată ideea scrierii deja începute cu un anume scop. Mă tot întreb: care e scopul? Dar încep.

Cred că dacă voi termina o singură scriere din cele multe începute mă voi simţi împlinită. Aşa că zile la rând mă uit la tastatură, la pix, ori la foaie şi scriu 3 rânduri cu o vagă finalitate. Atât pot termina. Iar joi, promit că joi îmi va veni curajul. Joi...

From time to time

From time to time I see your eyes and I'm left undecided: I either want to die to have that one last view forever, or to hold on to this memory, because I know you will leave. For now I keep it safe, but come around one more time so I can see your eyes and start flipping coins once again.

Iarnă

E iarnă iar și deși nu e frigul acela ce-ți intră în oase și pare că nu mai vrea să plece de lângă ele, e cald și e frig și iar cald și șoselele arată ca o mini (asta ca să nu fiu mai rea) groapă de gunoi. Sau un sat. Acolo măcar se știe cum e, iar vara poate inspira chiar un sentiment plăcut, doar e natura! Însă printre betoane, acolo unde, simt eu, ne-am refugiat cu toții către ”civilizație”, te-ai aștepta chiar așa să fie.
Ajung acasă și încălțările mele suferă cel mai aspru tratament, zi de zi. Prefer să ningă mult sau să nu mai ninga deloc! Așa că mi-e dor de iarna trecută. Să fie alb..

Luni dimineață

                Era o săptămână lungă şi încă de luni dimineaţă simţea că este prea obosită pentru a face faţă. Nu reuşise să doarmă nici măcar un minut în noaptea anterioară şi ştia că singurul vinovat pentru acest lucru era chiar omul pe care-l privise în oglindă timp de cinci minute, fără să înţeleagă de ce făcea atât de des alegeri atât de greşite. "Cafea.. cafea!" gândi ea uitându-se în oglindă şi se îndreptă către laptop-ul aruncat neglijent undeva între cearceafuri, perne şi pătură. "Hmm, ce melodie?" Niciun sunet nu putea să o facă să se simtă mai trează sau mai pregătită pentru toată săptămâna, însă cu greu alesese ceva ce ştia că nu o face să se simtă niciun, măcar nu în acel moment şi porni cu aparatul în braţe către bucătărie.

                Ştia că avea multe de făcut începând cu acea oră matinală de opt dimineaţa, oră la care deseori era trează, dar niciodată în ultimele multe luni odihnită. Ibricul se afla deja într-o mână, ceaşca pregătită în cealaltă şi se străduia să dea drumul la robinet. "Gah! De ce nu mă gândesc înainte să fac ceva?" Lăsă ibricul jos atunci când sună telefonul şi se uită enervată către uşa ce despărţea bucătăria de sufrageria care îi era pe post de dormitor. ”Iar am uitat să-mi iau telefonul. Dar nimeni nu mă sună la ora asta..”  A lăsat ibricul în chiuvetă și apa curgând și a pornit către sufragerie. Undeva pe jos stătea telefonul ei luminând în camera semiîntunecată.

                -Alo? zise ea puțin speriată când văzu numele ce îi apăru pe ecranul telefonului, după ce apăsă butonul verde.

                -Pot să vin la tine?

                Era sigură că urma asta încă din seara trecută când aceeași persoană, cu aceeași voce îi spusese că va veni la ea și deși în ultima lună tot urma să se întâmple asta, niciodată nu se întamplase. Probabil de asta și uitase; credea că iar va pleca în altă parte.

                -Sigur.

                Îi descrisese drumul și se pregăti să plece către stația de tramvai să o culeagă pe prietena ei. Își imagina că astfel avea să aterizeze într-o dramă în care nu-și dorise niciodată să intre și pe care încercase de mult prea multe ori să o evite, însă nu se putea imagina pe ea zicând nu. Nu zisese nici măcar da, ci sigur, ca să își asigure prietena că era totul în regulă. dar desigur că ăsta era subconștientul ei. Era obișnuită să zică ”sigur”, poate pentru a se convinge chiar pe ea că totul este în regulă.

                Drum greșit, stații multe, tramvaie care vin și pleacă, telefon a cărui baterie părea să nu susțină cauza, puțin noroc, s-au reîntâlnit după multă vreme și tot de ce era nevoie era acolo. O prietenă și o îmbrățișare. Nici nu știa cât de mult își dorise până și ea asta, câtă nevoie avea de cineva care să nu știe, dar să știe!

                -Hai să stăm puțin pe afară.

                Cumpărase un nou pachet de țigări, își aprinsese deja a doua țigară din ultimele cinci minute și nu realiza că simțea puternic ceea ce simțea prietena ei deși tot încerca să-i zică: ”Nu știu ce să zic, nu sunt eu în situația asta.” Era un fel de adevăr mascat în propria ei minciună. Sau poate invers, dar ce mai conta în acel moment?

                Au stat câteva minute afară și au vorbit, ea a ascultat și a încercat să râdă, să nu o lase să-i fie milă de propria ei persoană. Nu de asta avea nevoie, știa că niciodată nimeni nu ar fi avut nevoie de așa ceva.

                Ajunse în casă, țigările păreau să fie multe, dar puține în același timp, în funcție de perspectivă. Își amintise de cafea și totuși nu putea să-și aducă aminte momentul când închisese robinetul. ”Hm, bine că nu l-am uitat deschis.” Se apucase din nou de făcut cafeaua și de data asta reușise să ducă până la capăt acțiunea. Gândea că are o zi bună de luni, începută de dimineață, în ciuda oboselii și că până la urmă săptămâna nu mai părea așa de urâtă. Măcar știa că o va duce și pe asta până la capăt.

Cafea?

Cafeaua lâncezea rece în ibricul de pe aragaz de vreo două ore, iar ochii mi se închideau chiar şi după primele trei cafele calde băute. Mă uitam gol înspre pagina „albă” deschisă pe laptop-ul meu şi nu reuşeam să-mi găsesc energia sau poate inspiraţia de a scrie articolul de dimineaţă din acea zi.

De vreo doi ani aveam acelaşi obicei, uşor stupid, de dimineaţă, chiar şi atunci când nu reuşeam să dorm decât vreo două ore, amăgindu-mi creierul şi nici nu aveam vreo activitate de îndeplinit în acea zi. Evident puteam sa trec peste acel moment şi să dorm, dar erau trei-patru oameni care mereu citeau şi îmi spuneau bună dimineaţa pe blog. Oameni care dormiseră, oameni care chiar făceau ceva folositor de-a lungul zilei.

„Bună dimineaţa, oameni buni şi bună dimineaţa mie, om nebun!” Râd. Mă uit iar către aragaz şi mă gândesc că mi-e prea lene să mă ridic să mai fac o cafea. „Cum e cafeaua voastră azi? Cu sau fără zahăr? Caldă sau rece? Sau e doar un ceai? Cert e că a mea va fi încălzită la microunde.”

Râd în sinea mea aproape isteric, dar buzele refuză să schiţeze vreun zâmbet. Un nou obicei.. îmi voi încălzi cafeaua la microunde în fiecare dimineaţă. Mi-e prea lene să fac alta.

‘Bună dimineaţa..’

Timpul este ceea ce ne defineşte şi aşa cum zicea cineva: nu trebuie să-l irosim, fie că este al nostru, fie că este al altcuiva. 

Yet, patience is a virtue.. 

Îmi ziceam că nu ştiu cine sunt, că nu mă mai cunosc şi chiar mai rău.. că nu mă mai plac, eu cea care am devenit din princina circumstanţelor. Mi-am dorit atât de mult timp să pot scrie la fel cum scriam odată, dar simţeam şi încă simt că nu mai pot. Acum doi ani dacă mă întrebai de ce nu prea mai scriam, tot ce puteam să zic e că m-am schimbat şi nu cred că în bine, însă acum mi-am schimbat până şi acea părere. Şi nu-mi pare rău.
E absolut normal să nu mai pot scrie la fel. Viaţa nu stă în loc pentru noi, nu stă să terminăm cele 100 de scrieri începute şi neterminate. Ea merge odată cu noi când scriem maturizându-ne, schimbându-ne, obosindu-ne să înţelegem de ce şi cum, urmând o cale pe care ne doream să o urmăm, dar poate că nu ne mai dorim. Şi acum doar pot continua acele povestiri/ scrieri cu ceea ce am învăţat pe parcurs.
Şi acum scriu! Şi fac poze. Şi acum sunt mai EU decât eram acum doi ani. :) 

Credeam că zâmbetele pot fi ucise..

Şi am crezut mult timp că tot ce e fals îmi va părea naiv, ca un copil de cinci ani, însă zâmbetele de le am azi sunt adevărate. Şi nu mi-e dor.. nu mi-e dor de ce era fals şi cumva trist. Nu mi-e dor de voi.

Okay, e o zi ca oricare alta şi toţi (sau măcar majoritatea) spunem că ne minţim în legătură cu acest aspect. E doar o zi, o zi în care cumva am ajuns să fim ca şi cei din vest şi să acceptăm că avem nevoie de o zi în care să sărbătorim iubirea.

Mie asta mi se pare puţin laş. De ce nu aş sărbători-o în fiecare zi? Că nu am bani? Dar de ce lucrurile trebuie să spună pentru noi cât iubim pe cineva? Azi, mâine, pe 24, sau în orice altă zi inventată, aparent ne permitem să facem asta, dar oricând altcândva sună puţin cam.. materialist. Noroc că prin ceea ce face toată lumea măcar azi nimeni nu ne judecă că nu am mai zis „Te iubesc!” sau că nu am mai luat pe cineva în braţe cu adevărat, chiar dacă aparent facem asta în fiecare zi. Să curgă florile căci altfel vine întrebarea: "Ce vrei de la mine?".

Obişuiam să zic că atunci când zâmbeşti cu adevărat se vede acel zâmbet până şi în ochi. E o strălucire pe care o ratezi doar atunci când chiar nu vrei să o vezi; e mult prea frumoasă ca să-ţi permiţi să faci asta. La fel şi cu zisul de „Te iubesc!” în stânga şi-n dreapta. Cred că mă voi limita să le spun asta doar părinţilor şi eventual unor prieteni mai buni. Fiindcă altfel, oamenii cred că e ceva natural şi nu ceva pe care îl spui doar „acelor” persoane. Acelora care contează, nu?

Ca în fiecare an, prefer să nu dau banii, dar cam ca în fiecare an, nu am pentru cine să-i dau decât eventual pentru comercianţi, să facă şi ei un ban cinstit.. Sickening.

Şi chiar şi aşa, accept că nu e o zi ca oricare alta. E o zi în care oamenii vor să sarbătoarească şi s-a cam ajuns să fie o lume întreagă.. Cine sunt eu să mă opun? Eu azi îmi voi lua nişte ciocolată, vin şi.. cred că şi nişte îngheţată. I don’t care about my stomach today.

Writer's block?

Da, posibil, însă nu ştiu dacă este sau nu asta, dar se prelungeşte şi presimt că încă o perioadă nu va dori să iasă din minte/suflet sau oriunde se ascunde şi se agaţă de cine ştie ce fir. Oricum.. a ieşit ceva din mânuţele astea de curând.

Avea nevoie de multe zile libere, pentru a-şi alege în cele din urmă starea de spirit.

-Ştiu că sună ciudat, dar am fost provocată de propria-mi viaţă să fac astfel.

Cei din jurul ei se uitau oarecum frustraţi că problemele lor păreau atât de banale când ea vorbea.

-Nu e nevoie de o simplă pledoarie. E vorba de o adevărată schimbare.

Nimeni nu putea să înţeleagă cu adevărat conceptul, însă erau uimiţi de cât de interesant suna şi cât de imposibil li se părea să-ţi iei liber de la viaţă.

-De ce credeţi că oamenii sunt când trişti, când veseli, fără să anunţe? Vreau să fiu aşa, dar vreau să fiu aşa fiindcă aşa am gândit şi nu fiindcă sunt influenţată.

Melodia de fundal se auzea din ce în ce mai tare şi ticăitul ceasului devenea picătura chinezească din acea sală. Ar fi putut să plece, în esenţă erau liberi, însă în acelaşi timp erau atât de legaţi de acele scaune, ţintuiţi de cuvintele ei.

-Aşa voi fii, dar am nevoie de timp. Am nevoie de abatere de la viaţă, am nevoie...

Brusc, liniştea a tăcut şi sunetele ţipătoare au luat locul în care erau invitate.

-Adela, Adela! Trezeşte-te! Cineva, vă rog, chemaţi o ambulanţă.

Până şi agitaţia era liniştită, mai apăsătoare decât orice alt moment.

"Eu nu, eu nu voi fi aşa. Am nevoie.."

Sper să-mi revin. :)

Aparent..

Aparent m-am schimbat. Dar tipa care râde atunci când ar trebui să lovească cu pumnul în perete, când ar trebui să se descarce pe tot ce e în jurul ei e încă acolo, deşi iese la iveală mai rar. Dar îşi scoate nasul cârn de după uşa după care a stat ascunsă, doar ca să rămână întreagă şi nicidecum pentru a se pierde pe ea însăşi.
Elena-Alina.. numele care-mi dădea forţa de a îmi pune acea mască de indiferenţă.. nu s-a pierdut, însă e prăfuit şi de multe ori greu de curăţat. Îmi e greu să cred că am să o pierd cu adevărat vreodată, însă ştiu că uneori e mai bine ascunsă acolo unde e.
Iar acum, acum simt nevoia de a o aduce la starea dinainte, fiindcă ştiu că încă poate arăta ca nouă. Nu credeam că voi dori vreodată să o scot la lumina zilei din nou, şi ştiu că poate nu e tocmai cea mai bună idee, dar cu toţii avem nevoie de o schimbare, nu? Chiar dacă schimbarea constă în a lua hainele vechi, în loc de cele noi.
Da..
Mulţumesc! :)

Listen to this

A zâmbi [to be continued]

Un zâmbet pe zi ar putea să îţi ajungă pentru restul săptămânii, doar dacă ţi-l aminteşti aşa cum trebuie. Indiferent de natura lui, cel ce ţi l-a oferit a avut îndeajunsă dărnicie spre a-l oferi şi aşa ai tu parte de el. Acceptă-l, primeşte-l în suflet şi câştigă-ţi inima cu el. Zâmbeşte! :)

Un copil ţi-l oferă din simpla-i puritate, dar ştim că unul ce creşte ţi-l oferă gândit sau chiar şi inconştient, înseamnă că ceva din el îi permite să facă acest lucru şi mai ales pentru tine. Şi aşa, zâmbind din ce în ce mai des ne-am putea transforma în copii, copii de o zi, de o săptămână, copii ce pot bucura sufletele altora.

Eu singură mi-am impus să zâmbesc, şi de la un punct începi să simţi acel zâmbet lipit de tine, de caracterul tău, în aşa mod încât nu mai simţi falsitatea de la început, mai mult chiar, ea se evaporă încetul cu încetul. Şi greutăţile par a pieri lângă acei oameni. Sau cel puţin aşa pare.. un moment de linişte neînchipuită.
Şi zâmbesc şi mă simt un copil.. împlinit.
Vă mulţumesc că oricum ar fi, mă ajutaţi să zâmbesc, deşi uneori nu înţeleg de ce.

Summer

Life goes clockwise



Nothing left for me to lose


I wish I was a doll with no feelings at all


Nothing lasts forever


The air around me


You do not know me


Model: Ana
Nikon P90, 2010

Best experience

I could hear his steps on the corridor and I suddenly felt afraid of what could come my way. It was not my best experience at all and yet this one I always remembered, annoyingly repeating itself as if I should always have in mind that fateful and frightful night.

"Come this way, Lucky. Come on, let's end this game." I felt the urge to respond to his words, as if I knew he would find me anyway and I would feel worse than I already did. I was also aware that he could feel me tremble and my blood appealed to him at all times, so this thought made my bones squeak at the movement I was about to make. Or was I only thinking they did? One sometimes remembers the sounds they never made, but the sounds they thought they made, as if their experience should be even more terrifying when thought at. The teacher watched me warily and waited for my words, smiling as if he was there and knew what was I talking about or even worse.. he felt me tremble, my blood appealed to him that day and still does.

That noise his feet made on the floor stopped and I was nervous and annoyed at my bones. Why would my mind let them make any movement, any noise?

"I reckon you love this game, Lucky."

Why did he call me "Lucky"? That wasn't my name, as far as I remembered. Oh, but maybe it was.. and I couldn't recall any truth about my being, my sole existence being connected to his chase and my fright.

--"Aren't you really lucky for having me here? I'm the only one you should apprehend as a great teacher in this school and if you don't.. I'll chase you down till you do." His smirk was really something you wouldn't like, but maybe he was the only great teacher there.--

Oh, dear Lord! I remember now. His words.. maybe that's why he always calls me Lucky. But what did I do?

His eyes were chasing me everywhere now that I realized who he really was and how I got really lucky that night. And yet I didn't know why I still did not hate him.

"Are you sure, Lucky? Are you really sure you're going to escape?" I was sure he and I both heard that noise, because I could feel it in his voice. Someone, or something, didn't care which one was true, was coming for me and that man chasing me was aware of this too.

Everything I had to do was to distract him, to make him chase me still, until help came. And I did it for long enough.. yet no one or nothing came for me.

"Haha. Hope? Not for you, dear Lucky." His laugh, so familiar, a laugh I never liked but was sure I would always remember and yet I couldn't remember whose.

"Don't panic. I'll find you."

And I didn't. My body stopped from it's annoying and continuous trembling, everything settled at once and I got up with or without the squeak my mind still remembers, I looked at the door knob and saw it bright as if a window was there, in the closet of that random room I locked myself into, I put my hands on it and opened the door. This time I'm sure the squeak was real. Or my mind still plays stupid games with me, letting me feel fear all the times it recalls that memory. I don't. I don't want to, either. But my brain always does..

And there it was, the voice, the voice that saved my life that night.

"Get away from that door!" he shouted pretty darn loud, giving me the confidence I needed. I got out as fast as I could and then I pushed the dorm's door on purpose, thinking he was still there. But he was already drifting away, hatred in his eyes and a knife in his hand.

I somehow want to forget all this, but I can see his eyes, right there, in front of the classroom , smiling innocently and at times, letting me see a smirk that reminds me of his laugh.

"Lucky.."

Ghidul diversităţii 2010

Check it out. link

Şi poate...

Şi poate ar fi fost mai simplu să mă retrag în cochilia aceea pe care mi-o prezentase el cu atâta euforie, spunând că e posibil să ne fie la amândoi mult mai uşor, însă întotdeauna am respins banalul acela ce părea să mă sece de tot ce vedeam eu mai frumos pe lumea aceasta. Până şi suferinţa care îmi mutila sufletul îşi regăsea un loc fruntaş printre lucrurile care nu-mi displăceau, ci dimpotriva care mă atrageau ca mierea. Ciudată comparaţie totuşi, având în vedere că nu-mi place mierea, însă oamenii în general cu asta compara lucrurile care îi atrag în mod deosebit, aşa că mă limitez la a fi normală după regulile "naturii", anume cele impuse de mintea ciudată a omului.

Ce rost ar avea toate aceste întâmplări dacă totul s-ar termina cu bine şi niciun obstacol nu ar fi întâlnit pe drumul către acel final relativ pe care îl căutăm cu toţii la capătul unui aşa-zis tunel? De fapt, ce rost ar avea orice altă întâmplare, pe care scriitori s-o pună în cuvinte, în cărţile best-seller ori în filme cu cinci sau mai multe Oscaruri, dacă ea n-ar avea dâmburi pe alocuri? Totul plan, frumos, fără niciun deal care să mă oprească să fac fotografia acelui apus minunat de care m-am îndrăgostit în cele două secunde cât l-am văzut.

Dar oare omului îi place aşa ceva? Să presupunem că da, căci toţi par că aşteaptă fericirea şi se declară duşmani convinşi ai suferinţei. Atunci mă declar, singură, la fel cum şi ei o fac, a nu mai fi un om, căci nu mai înţeleg cum funcţioneză raţiunea umană. Mi-e greu să înţeleg cum oamenii pot dispreţui în asemenea măsură acele lacrimi pricinuite aparent de suferinţă, când clar nu este totul aşa cum şi-ar dori ei, căci soarta le stă împotrivă.

Să-mi inunde sufletul şi să mi-l scalde în acea mare sărată şi caldă, căci tot din suflet au pornit, eu asta îmi doresc adesea. De ce să fiu secătuită de tot, lacrimile, terminate, să ia cu ele totul şi simţămintele să-mi fie reci şi fără nicio valoare, decât pur estetică, apreciată de imorali? Sau asta e opinia mea, căci mi-e greu să cred că un om ce nu e imoral poate aprecia cu adevărat faptul de a simţi ca să se poată doar făli cu aceasta şi să ne încânte auzul, cum că fericirea e un drum lin pe care cu toţii ni-l dorim. Ei bine, eu nu. Nu zic că nu-mi doresc fericirea, dar nu şi drumul lin care vine odată cu ea, deşi viaţa clar nu înseamnă doar fericire ori suferinţă, dar idealismul creşte în sufletele şi minţile oamenilor, până când ajung să creadă că întradevăr acea formă ideală a vieţii poate întradevăr exista. Nici măcar în basme, dar mă întorc la ideea de unde am plecat şi tot n-am argumentat-o.

Eu îmi doresc viaţa, cu hârtoapele ei pline de noroi adesea, ori de venin şi uneori gropile ce ne duc într-o altă lume, numită de unii, generic, "paradis", unde drumul e lin, până la următoarea groapă ce ne conduce înapoi de unde am plecat. Nu e oare mai plăcut să sari, decât să mergi pe un drum lung, unde nu zăreşti nimic, într-o zi de vară? Ar fi ca un drum infinit prin deşert, cum era şi în legenda aceea cu emirul de a murit în drumul către Meka, spre deosebire de cerşetor, care şi-a ales drumul mai lung, dar mai uşor şi care a reuşit să intre în Meka de pe Pământ, dar fără vreo plăcere sufletească adevărată. Săracul emir a trebuit să înfrunte un drum lung, lin în aparenţă, fara nicio urmă de om ori de lighioană şi nici vreo oază care să-i aline sufletul, dar el a intrat în Meka cerească. Deci, acesta e drumul lin, fără nicio denivelare, pe care mulţi şi-l doresc. Eu zic, că plin de obstacole, drumul e mai placut şi e sigur că vei avea mai mulţi tovarăşi de drum, deci astfel şi întâmplările noastre, în cărţi ori basme, în filme ori teatru sau simplu în viaţa reală, sunt pline de gropi şi munţi pe care trebuie să-i înfruntăm până ce ne-o veni vremea să închidem ochii.

Aşa şi acum, când îmi zisese că ar fi trebuit să mă ascund de lumea în care trăiesc, am preferat să ies şi să înfrunt vârtejul mării, în plină furtună, oriunde voia Domnului ar fi să fiu aruncată apoi, pe uscat ori în mare, vie ori moartă, căci totuna mi-e. Viaţa oricum îşi are capătul ei la un moment dat şi cât mi-o fi dat să trăiesc, trăiesc cu bucurie.

Poate că am greşit eu..

Să nu uit.. să nu uit.. să nu uit. Dar cum aş putea?
Sunt ani, sunt zile, săptămâni pe care nu le-aş putea uita nicicând, dar mai ales dorinţa de a te ajuta n-o s-o uit. Şi tot eu am fost rea, nereuşind să mă ridic la nivelul pe care tu îl impui, prin tine..
Acum nu mai sunt la fel de sigură, nu mă mai simt la fel de vinovată şi-mi pare rău să scriu şi să gândesc aşa, însă chiar meritam să fiu minţită?
Încredere, oarbă să ştii, şi nu te-aş fi condamnat pentru nimic căci mi-eşti drag. Încă eşti. Eu nu pot să uit.. nu. Cum aş putea? :)
Dar tu câte nu ai uitat despre mine, despre noi sau măcar ce-am încercat eu să înnod? Nu te acuz, păcat. Sau poate doar acum încerc s-o fac, dar nu îmi iese şi.. şi mă pierd în gânduri şi amintiri, în încercări şi în gândul ăsta de acum.. Şi doare.
Te rog, te rog să-mi spui: am meritat?
Dar nu mai pot să cred la fel, nu în tine şi cu atât mai puţin în acel noi în care tu nu mai credeai de mult. Şi-atunci durea, însă încă speranţa-mi mai trăia.
Te rog, te rog să-mi spui: am meritat?
Îmi cer scuze că am încercat. Acum am înţeles tot ce-ţi doreai. Îţi mulţumesc că m-ai făcut să înţeleg.

Link
It's gone. :) Şi-mi pare rău. O să-mi fie dor de tine şi te rog să nu uiţi: te iubesc, prietene!