One day

They said she shouldn't be happy when they saw her sparkling eyes and so they dragged her back to whatever was before. Before what? No one ever knows, but there's always a "before" and never an "after"..

Clasicul e destin. Ineditul e noroc. Împreună sunt viaţă.

Thursday, July 4, 2013

Cămaşa ta

                M-am trezit dimineaţa pentru o cafea. M-am uitat prin întuneric către ceasul ce licărea pe birou şi mi-am dat seama că era prea devreme pentru orice. Colegul de apartament încă dormea, telefonul meu era oricum descărcat iar obloanele stăteau bine coborâte. Am pus ibricul pe ochiul cel mai mare de la aragaz şi mi-am scos toate cele necesare pentru o cafea, pregătită de o nouă aventură.
                Lumina de la baie era puţin cam dură pentru ochii mei, dar după ce mi-am aruncat cu apă rece peste faţă, aşa ca în reclamele pentru tot felul de loţiuni pentru ten, deja părea totul mai dulce. M-am reîntors în cameră şi am văzut din nou patul ce părea să mă atragă, precum mierea atrage nişte gângănii: dulce, dar mortal. Două pilote dernajate şi vreo cinci perne stăteau acum nefolosite, fără vreo logică pentru un privitor din exterior, dar cu multă logică pentru mine şi poziţiile în care dorm.
                Din bucătărie se auzea apa fierbând, aşa că m-am hotărât să caut repede ceva de îmbrăcat. Pantaloni, blugi, un tricou care nu-mi aparţine, încă o pereche de blugi, o cămaşă. Ah, da, cămaşa. Am tras-o pe mine şi în drum spre bucătărie mi-am închis unul câte unul nasturii.
                Am furat odată cămaşa asta de la tine. Erai întins pe canapeaua veche din bucătărie şi te plângeai că e prea cald şi eu mă plângeam că nu am loc şi că ai mei trebuie să vină. Mă gândeam că stăteam mai bine afară, fumam una-două-trei ţigări; în casă nu puteam face asta. Iar ţie îţi era cald şi afară părea că briza de septembrie seara face bine pielii. Ceva mă ardea, dar atunci nu mi-aş fi dat seama ce era nici dacă-mi tatuai pe frunte să văd în fiecare zi când mă uitam în oglindă. Am confiscat cămăşa ta lăsată neglijent pe un scaun şi am fugit afară, zâmbind printre fire lungi de păr blond. Aerul de septembrie seara îmi făcea mai bine pielii şi numai ce mă sunaseră că mai întârzie. Ah, încă o dulce ţigară, mi-am zis şi am aşteptat să apari şi tu.
                Aşezată pe terasă, cu spatele sprijinit de peretele casei, cu genunchii adunaţi la piept, înfăşurată în cămaşa ta gri, am făcut o glumă şi am tras din ţigară. Aşa cum ţigara se termina şi se stingea uşor, aşa urma şi „noi” să se termine şi să se stingă. Nu cred, chiar dacă am mai aprinde odată acel muc de ţigară, va mai arde mai mult decat câteva secunde.
                Stau şi acum ghemuită într-un fotoliu din noua mea bucătărie cu o altă ţigară ce se termină şi se va stinge, cu picioarele la piept şi înfăşurată în cămaşa ta. Ştiu că e a ta şi ştiu că am mai purtat+o, dar acum miroase a parfumul meu şi în afară de amintirile acelei seri de septembrie: „Îţi voi da alta, asta îmi place”, ţigara ce a fost aruncată peste gard încă puţin aprinsă, lăsată să ardă mocnit până se va fi stins singură, un sărut, nimic nu mai aduce aminte de tine.

                Acum apăs cu putere şi sting pe rând fiecare bucată de scrum încă aprins şi beau puţină cafea. Cred că mă voi pune să citesc o carte ori patul mă va atrage iar. Somn uşor.

Monday, June 3, 2013

Scurt şi vine joi

Îmi plac poveştile scurte. Scurte aşa, ca o ploaie de vară, care vine pe neaşteptate şi se termină la fel de brusc. Dar să fie furtună, ameninţătoare, să dărâme toate iluziile şi să construiască altele noi, căci altfel nu are niciun farmec. Nu pentru mine.
Nu e acesta adevărul absolut ( adică nu doar acele poveşti îmi plac, doar mai mult ) însă mereu mi-au plăcut poveştile acelea care parcă nu au nicio legătură cu autorul lor, deşi trebuie să scriem despre ceea ce cunoaştem şi în acele puţine rânduri ne identificăm. Suprinzător, furtunos. Scurt.
Să-ţi povesteşti întreaga viaţă nu e atât de greu dacă doar povesteşti, dar niciodată nu vei termina. Mori. Nu ţi-ai scris moartea. Poate doar cum ţi-ai dorit să mori. Dar nu moartea. Aşa că poveştile lungi, cu final... Sunt doar finite. Le poţi înţelege, dar de multe ori nu-ţi lasă loc de interpretare şi ce e mai frumos decât a gândi?
Acum sunt şi egoistă. Am început să scriu multe poveşti. Legate de mine, legate de un prieten sau o prietenă, am început, dar nu am terminat. Aveam un timp când nu mai începeam nimic fiindcă îmi era teamă să nu termin. Apoi am scris poveşti care aveau un final ciudat, final ce lăsa oamenii cu un gust amar: "Dar nu s-a terminat." Şi ştiam asta la fel de bine cum o ştiau şi ei. Poate mai bine. Căci ei era posibil să aştepte a doua parte, însă eu ştiam că nu mai există. Luaţi tot ce puteţi din ce e acolo, puţin, îmi ziceam. Atât, doar atât dau.
Încă îmi e frică să încep, căci nu am mai terminat ceva de mult. Mi-e teamă că, dacă voi continua ceva deja început, va fi povestit altfel, pe alt ton, cu alte sentimente şi emoţii. Şi se pierde toată ideea scrierii deja începute cu un anume scop. Mă tot întreb: care e scopul? Dar încep.
Cred că dacă voi termina o singură scriere din cele multe începute mă voi simţi împlinită. Aşa că zile la rând mă uit la tastatură, la pix, ori la foaie şi scriu 3 rânduri cu o vagă finalitate. Atât pot termina. Iar joi, promit că joi îmi va veni curajul. Joi...

Sunday, February 3, 2013

From time to time

From time to time I see your eyes and I'm left undecided: I either want to die to have that one last view forever, or to hold on to this memory, because I know you will leave. For now I keep it safe, but come around one more time so I can see your eyes and start flipping coins once again.

Tuesday, January 29, 2013

Iarnă

E iarnă iar și deși nu e frigul acela ce-ți intră în oase și pare că nu mai vrea să plece de lângă ele, e cald și e frig și iar cald și șoselele arată ca o mini (asta ca să nu fiu mai rea) groapă de gunoi. Sau un sat. Acolo măcar se știe cum e, iar vara poate inspira chiar un sentiment plăcut, doar e natura! Însă printre betoane, acolo unde, simt eu, ne-am refugiat cu toții către ”civilizație”, te-ai aștepta chiar așa să fie.
Ajung acasă și încălțările mele suferă cel mai aspru tratament, zi de zi. Prefer să ningă mult sau să nu mai ninga deloc! Așa că mi-e dor de iarna trecută. Să fie alb..