One day

They said she shouldn't be happy when they saw her sparkling eyes and so they dragged her back to whatever was before. Before what? No one ever knows, but there's always a "before" and never an "after"..

Clasicul e destin. Ineditul e noroc. Împreună sunt viaţă.

Wednesday, December 22, 2010

A zâmbi [to be continued]

Un zâmbet pe zi ar putea să îţi ajungă pentru restul săptămânii, doar dacă ţi-l aminteşti aşa cum trebuie. Indiferent de natura lui, cel ce ţi l-a oferit a avut îndeajunsă dărnicie spre a-l oferi şi aşa ai tu parte de el. Acceptă-l, primeşte-l în suflet şi câştigă-ţi inima cu el. Zâmbeşte! :)

Un copil ţi-l oferă din simpla-i puritate, dar ştim că unul ce creşte ţi-l oferă gândit sau chiar şi inconştient, înseamnă că ceva din el îi permite să facă acest lucru şi mai ales pentru tine. Şi aşa, zâmbind din ce în ce mai des ne-am putea transforma în copii, copii de o zi, de o săptămână, copii ce pot bucura sufletele altora.

Eu singură mi-am impus să zâmbesc, şi de la un punct începi să simţi acel zâmbet lipit de tine, de caracterul tău, în aşa mod încât nu mai simţi falsitatea de la început, mai mult chiar, ea se evaporă încetul cu încetul. Şi greutăţile par a pieri lângă acei oameni. Sau cel puţin aşa pare.. un moment de linişte neînchipuită.
Şi zâmbesc şi mă simt un copil.. împlinit.
Vă mulţumesc că oricum ar fi, mă ajutaţi să zâmbesc, deşi uneori nu înţeleg de ce.

Sunday, September 19, 2010

Summer


Life goes clockwise



Nothing left for me to lose


I wish I was a doll with no feelings at all


Nothing lasts forever


The air around me


You do not know me


Model: Ana
Nikon P90, 2010

Monday, August 30, 2010

Best experience

I could hear his steps on the corridor and I suddenly felt afraid of what could come my way. It was not my best experience at all and yet this one I always remembered, annoyingly repeating itself as if I should always have in mind that fateful and frightful night.

"Come this way, Lucky. Come on, let's end this game." I felt the urge to respond to his words, as if I knew he would find me anyway and I would feel worse than I already did. I was also aware that he could feel me tremble and my blood appealed to him at all times, so this thought made my bones squeak at the movement I was about to make. Or was I only thinking they did? One sometimes remembers the sounds they never made, but the sounds they thought they made, as if their experience should be even more terrifying when thought at. The teacher watched me warily and waited for my words, smiling as if he was there and knew what was I talking about or even worse.. he felt me tremble, my blood appealed to him that day and still does.

That noise his feet made on the floor stopped and I was nervous and annoyed at my bones. Why would my mind let them make any movement, any noise?

"I reckon you love this game, Lucky."

Why did he call me "Lucky"? That wasn't my name, as far as I remembered. Oh, but maybe it was.. and I couldn't recall any truth about my being, my sole existence being connected to his chase and my fright.

--
"Aren't you really lucky for having me here? I'm the only one you should apprehend as a great teacher in this school and if you don't.. I'll chase you down till you do." His smirk was really something you wouldn't like, but maybe he was the only great teacher there.--

Oh, dear Lord! I remember now. His words.. maybe that's why he always calls me Lucky. But what did I do?

His eyes were chasing me everywhere now that I realized who he really was and how I got really lucky that night. And yet I didn't know why I still did not hate him.

"Are you sure, Lucky? Are you really sure you're going to escape?" I was sure he and I both heard that noise, because I could feel it in his voice. Someone, or something, didn't care which one was true, was coming for me and that man chasing me was aware of this too.

Everything I had to do was to distract him, to make him chase me still, until help came. And I did it for long enough.. yet no one or nothing came for me.

"Haha. Hope? Not for you, dear Lucky." His laugh, so familiar, a laugh I never liked but was sure I would always remember and yet I couldn't remember whose.

"Don't panic. I'll find you."

And I didn't. My body stopped from it's annoying and continuous trembling, everything settled at once and I got up with or without the squeak my mind still remembers, I looked at the door knob and saw it bright as if a window was there, in the closet of that random room I locked myself into, I put my hands on it and opened the door. This time I'm sure the squeak was real.
Or my mind still plays stupid games with me, letting me feel fear all the times it recalls that memory. I don't. I don't want to, either. But my brain always does..

And there it was, the voice, the voice that saved my life that night.

"Get away from that door!" he shouted pretty darn loud, giving me the confidence I needed. I got out as fast as I could and then I pushed the dorm's door on purpose, thinking he was still there. But he was already drifting away, hatred in his eyes and a knife in his hand.

I somehow want to forget all this, but I can see his eyes, right there, in front of the classroom , smiling innocently and at times, letting me see a smirk that reminds me of his laugh.

"Lucky.."

Sunday, August 29, 2010

Ghidul diversităţii 2010

Check it out. link

Thursday, August 26, 2010

Şi poate...

Şi poate ar fi fost mai simplu să mă retrag în cochilia aceea pe care mi-o prezentase el cu atâta euforie, spunând că e posibil să ne fie la amândoi mult mai uşor, însă întotdeauna am respins banalul acela ce părea să mă sece de tot ce vedeam eu mai frumos pe lumea aceasta. Până şi suferinţa care îmi mutila sufletul îşi regăsea un loc fruntaş printre lucrurile care nu-mi displăceau, ci dimpotriva care mă atrageau ca mierea. Ciudată comparaţie totuşi, având în vedere că nu-mi place mierea, însă oamenii în general cu asta compara lucrurile care îi atrag în mod deosebit, aşa că mă limitez la a fi normală după regulile "naturii", anume cele impuse de mintea ciudată a omului.

Ce rost ar avea toate aceste întâmplări dacă totul s-ar termina cu bine şi niciun obstacol nu ar fi întâlnit pe drumul către acel final relativ pe care îl căutăm cu toţii la capătul unui aşa-zis tunel? De fapt, ce rost ar avea orice altă întâmplare, pe care scriitori s-o pună în cuvinte, în cărţile best-seller ori în filme cu cinci sau mai multe Oscaruri, dacă ea n-ar avea dâmburi pe alocuri? Totul plan, frumos, fără niciun deal care să mă oprească să fac fotografia acelui apus minunat de care m-am îndrăgostit în cele două secunde cât l-am văzut.

Dar oare omului îi place aşa ceva? Să presupunem că da, căci toţi par că aşteaptă fericirea şi se declară duşmani convinşi ai suferinţei. Atunci mă declar, singură, la fel cum şi ei o fac, a nu mai fi un om, căci nu mai înţeleg cum funcţioneză raţiunea umană. Mi-e greu să înţeleg cum oamenii pot dispreţui în asemenea măsură acele lacrimi pricinuite aparent de suferinţă, când clar nu este totul aşa cum şi-ar dori ei, căci soarta le stă împotrivă.

Să-mi inunde sufletul şi să mi-l scalde în acea mare sărată şi caldă, căci tot din suflet au pornit, eu asta îmi doresc adesea. De ce să fiu secătuită de tot, lacrimile, terminate, să ia cu ele totul şi simţămintele să-mi fie reci şi fără nicio valoare, decât pur estetică, apreciată de imorali? Sau asta e opinia mea, căci mi-e greu să cred că un om ce nu e imoral poate aprecia cu adevărat faptul de a simţi ca să se poată doar făli cu aceasta şi să ne încânte auzul, cum că fericirea e un drum lin pe care cu toţii ni-l dorim. Ei bine, eu nu. Nu zic că nu-mi doresc fericirea, dar nu şi drumul lin care vine odată cu ea, deşi viaţa clar nu înseamnă doar fericire ori suferinţă, dar idealismul creşte în sufletele şi minţile oamenilor, până când ajung să creadă că întradevăr acea formă ideală a vieţii poate întradevăr exista. Nici măcar în basme, dar mă întorc la ideea de unde am plecat şi tot n-am argumentat-o.

Eu îmi doresc viaţa, cu hârtoapele ei pline de noroi adesea, ori de venin şi uneori gropile ce ne duc într-o altă lume, numită de unii, generic, "paradis", unde drumul e lin, până la următoarea groapă ce ne conduce înapoi de unde am plecat. Nu e oare mai plăcut să sari, decât să mergi pe un drum lung, unde nu zăreşti nimic, într-o zi de vară? Ar fi ca un drum infinit prin deşert, cum era şi în legenda aceea cu emirul de a murit în drumul către Meka, spre deosebire de cerşetor, care şi-a ales drumul mai lung, dar mai uşor şi care a reuşit să intre în Meka de pe Pământ, dar fără vreo plăcere sufletească adevărată. Săracul emir a trebuit să înfrunte un drum lung, lin în aparenţă, fara nicio urmă de om ori de lighioană şi nici vreo oază care să-i aline sufletul, dar el a intrat în Meka cerească. Deci, acesta e drumul lin, fără nicio denivelare, pe care mulţi şi-l doresc. Eu zic, că plin de obstacole, drumul e mai placut şi e sigur că vei avea mai mulţi tovarăşi de drum, deci astfel şi întâmplările noastre, în cărţi ori basme, în filme ori teatru sau simplu în viaţa reală, sunt pline de gropi şi munţi pe care trebuie să-i înfruntăm până ce ne-o veni vremea să închidem ochii.

Aşa şi acum, când îmi zisese că ar fi trebuit să mă ascund de lumea în care trăiesc, am preferat să ies şi să înfrunt vârtejul mării, în plină furtună, oriunde voia Domnului ar fi să fiu aruncată apoi, pe uscat ori în mare, vie ori moartă, căci totuna mi-e. Viaţa oricum îşi are capătul ei la un moment dat şi cât mi-o fi dat să trăiesc, trăiesc cu bucurie.

Wednesday, August 25, 2010

Poate că am greşit eu..

Să nu uit.. să nu uit.. să nu uit. Dar cum aş putea?
Sunt ani, sunt zile, săptămâni pe care nu le-aş putea uita nicicând, dar mai ales dorinţa de a te ajuta n-o s-o uit. Şi tot eu am fost rea, nereuşind să mă ridic la nivelul pe care tu îl impui, prin tine..
Acum nu mai sunt la fel de sigură, nu mă mai simt la fel de vinovată şi-mi pare rău să scriu şi să gândesc aşa, însă chiar meritam să fiu minţită?
Încredere, oarbă să ştii, şi nu te-aş fi condamnat pentru nimic căci mi-eşti drag. Încă eşti. Eu nu pot să uit.. nu. Cum aş putea? :)
Dar tu câte nu ai uitat despre mine, despre noi sau măcar ce-am încercat eu să înnod? Nu te acuz, păcat. Sau poate doar acum încerc s-o fac, dar nu îmi iese şi.. şi mă pierd în gânduri şi amintiri, în încercări şi în gândul ăsta de acum.. Şi doare.
Te rog, te rog să-mi spui: am meritat?
Dar nu mai pot să cred la fel, nu în tine şi cu atât mai puţin în acel noi în care tu nu mai credeai de mult. Şi-atunci durea, însă încă speranţa-mi mai trăia.
Te rog, te rog să-mi spui: am meritat?
Îmi cer scuze că am încercat. Acum am înţeles tot ce-ţi doreai. Îţi mulţumesc că m-ai făcut să înţeleg.

Link
It's gone. :) Şi-mi pare rău. O să-mi fie dor de tine şi te rog să nu uiţi: te iubesc, prietene!
Adriana feat. Adi Cristescu - Spre lumină
link.

:)

Saturday, August 21, 2010


Toujours



Summer days



Model: Codruţa
2010, Nikon P90

Mi-e dor de toamnă.

O pală parcă aspră de vânt îţi îneacă simţurile în nimic, însă îţi lasă senzaţia de bine şi de toamnă, locul perfect unde te-ai pierde în fiecare an dacă te-ar lăsa lumea asta să-ţi trăieşti tristeţea în pace.
Începi să vezi lumina aceea ce aduce a vechi şi totuşi a nou în viaţa-ţi scurtă şi te gândeşti la acel miros ce te încânta şi-ţi aduce mereu aminte că ai pierdut atâtea pe drum şi acele atâtea sunt lucruri minunate, mult mai frumoase decât tot ce ai acum. Şi ce dacă nu erai superior celui de acum? Poate că într-un fel erai şi mereu vei fii, tu cel de atunci, tu cel frumos şi care nu-şi pierdea gândurile pe alte drumuri decât cele ale toamnei.
Te atinge şi te arde cu amintiri, îţi lasă o urmă pe păr, pe umărul golit de vară şi pe buzele încrustate de atâta căldură şi atâta răutate găsită în priviri. Priveşti cu ochii blânzi cum înc-un an mai trece şi cum totul se regăseşte în acelaşi loc plin de adoraţie şi de iubire. Ce îţi mai doreşti? Să treacă, să revină, ori să rămână pe loc momentul acesta de dulce răcoare şi melancolie dorită, mult aşteptată peste vara dogoritoare şi peste primăvara ce aduce a înnoire? Tu nu-i crezi şi nu vrei să accepţi, căci tot ce-i nou şi tot ce-i bun acum revine, acum îţi adoarme simţurile şi te trezeşte într-o nouă viaţă, într-un loc ce l-ai ales uşor în timp, peste iarnă şi primăvară, dar mai ales peste vară.
Şi mie mi-e dor de mirosul de struguri copţi, lucind în amurgul de toamnă şi de gutuiul ce-mi aşteaptă atingerea, tremurând atins înainte de pala de vânt, dulce şi aspră. Şi chiar şi se căldura ce-ţi amorţeşte privirea. Mi-e dor, mi-e dor de toamnă.

Tuesday, July 27, 2010


Random street image in Bucharest.


Summer's colours I



Summer's colours II


I believe that flowers are summer's colours, in any shape or actual colour.


2010, Nikon P90

Not best, but struggling to be better. :D

Monday, July 26, 2010

Vali

A boy I know :) .
Thanks!




2010, Nikon P90

Friday, June 25, 2010

First steps





A little kitten I found a few days ago on my front porch, actually on the bench I have there, with it's mother. It seemed to be only a few days old and it is such a cutie, I can't believe I can't keep it. But unfortunately I can't so I can only hope I find such a cutie again when I go to college. :D
Click on the first or second photo to redirect you to my DA page. (Deviant Art)




Şi curcubeul promis. Fără vreo editare..

Thursday, June 24, 2010

02.

01. Click

02. Click

Recomandări:
  • National Geographic: 2012, the Final Prophecy, documentary (cred că merită văzut. Oferă o explicaţie paluzibilă a gândirii maya, a ceea ce noi ştim doar ca 2012 şi cam atât, fără informaţii suplimentare. Ne arată ideile şi cum s-a ajuns la ultimatum-ul de 21 decembrie 2012. )
  • 181.0 The Buzz FM click
  • Video click
  • Why does E=mc2? And why should we care? click (despre asta voi vorbi într-un alt post, căci cartea tinde să fie foarte interesantă. Mie una îmi place şi sunt aproape de final. )

Wednesday, June 23, 2010

Hayabusa şi revenirea pe Pământ

Şi eu de ce locuiesc într-un loc unde nimic nu se întâmplă? Noroc cu internetul.. şi utilizarea lui în scopuri folositoare, ca în cazul de faţă. Poate pentru unii nu e nimic interesant, dar omenirea merge mai departe şi noi stăm şi ne uităm ce variantă nouă mai apare la Yahoo!Messenger (nu eu, eu tot o varianta veche păstrez şi totuşi şi aici unii evoluează şi mulţi rămân la stadiul "cf? asl, pls", asta dacă se mai foloseşte cea din urmă formulare), ce a zis vedeta "nu ştiu care" şi continuăm să ne ocupăm timpul cu lucruri inutile chiar şi atunci când ne dăm seama că de fapt viaţa nu e doar atât cât vede un om care nu încearcă să vadă mai mult.
De ce trebuie să vadă lucruri superbe ca acestea doar cei care locuiesc în Australia, SUA, America de Sud sau Anglia (sau oricare alt loc ce vede asemenea evenimente pe viu) ? Măcar indirect, tot frumoase rămân. :)

Enjoy!



A Light in the Sky

The Japan Aerospace Exploration Agency’s Hayabusa spacecraft streaked across the sky like a saber of light through the clouds as it re-entered Earth’s atmosphere over the Woomera Test Range in Australia. In Kingoonya, the spacecraft’s re-entry was visible to the human eye for only 15 seconds. Image Credit: NASA/Ed Schilling



O sondă spaţială japoneză şi-a încheiat misiunea de cinci ani de explorare a asteroidului Itokawa şi a revenit pe Terra cu o capsulă conţinând mostre de pe suprafaţa acestuia, transmite Reuters. Sonda Hayabusa a aterizat în sudul Australiei, lăsând în urmă o dâră spectaculoasă de lumină.
Capsula care transporta probele a reusit să "supravieţuiască", a declarat purtatorul de cuvânt al Agenţiei de explorare aerospaţiale din Japonia.

Dupa răsăritul soarelui, oficiali ai apărării australiene au dus localnici aborigeni în locul în care sonda s-a prăbuşit pentru a vedea dacă zonele sacre din Woomera, sudul Australiei, au fost afectate. Liderii indigeni şi-au dat acordul ca echipa să recupereze capsula.

VIDEO click

Hayabusa, cunoscută iniţial ca MUSES-C, a fost lansată pe 9 May 2003 şi a ajuns aproape de Itokawa la mijlocul lui Septembrie, 2005. După ce a ajuns în apropiere, Hyabusa a studiat forma, mişcarea de rotaţie, topografia, culoara, compoziţia, densitatea şi istoria asteroidului, în noiembrie 2005 încercând să aterizeze pe asteroid şi să preia mostre. Nava s-a întors pe Pământ pe 13 Iunie 2010.

Cercetatorii speră că mostrele îi vor ajuta să descifreze modul de formare a sistemului solar şi să ofere informaţii asupra riscurilor unor impacturi cu asteroizi. Analiza probelor va dura cel puţin şase luni.

01. Click

Surse:
1. , 2. , 3. , youtube.

Tuesday, June 22, 2010

Solstiţiul de vară şi inundaţia din Tulcea

Azi a fost un peisaj puţin ciudat, poate prima furtună de genul acesta din vara acestui an. Evenimente aş putea spune, furtuna s-a "dezlănţuit" imediat după solstiţiul de vară, premergătoare fiindu-i căldura de ieri. Filmarea cu inundaţia din centru a fost ştearsă de pe youtube, însă cei care se aflau pe acolo ştiu. Eu nu m-am mai deplasat aşa cum trebuia, însă aş fi înfruntat ploaia de două ori azi: şi dimineaţa, dar şi seara.
Oricum, câteva informaţii despre solstiţiul de vară. Enjoy!
Voi reveni şi cu câteva poze cu (,) curcubeul de azi. :D

NASA - click


Denumirea de solstiţiu provine din latinescul solstitium, format din sol (soare) şi stitium, de la verbul sistere (a se opri, a rămîne constant; v. a sista). Spre deosebire de celelalte zile din an, cînd unghiul făcut de soare cu orizontul la trecerea meridianului se schimbă semnificativ de la o zi la alta, la solstiţii acest unghi devine staţionar, din cauza inversării sensului său de variaţie.

În astronomie se numesc solstiţii cele două momente din an când planul determinat de centrul Soarelui şi de axa de rotaţie a Terrei este perpendicular pe planul orbitei ei. În cele două momente ale anului unghiul făcut de razele soarelui cu orizontul la amiază este cel mai mare (vara) sau cel mai mic (iarna) din an. Variația acestui unghi în cursul anului se explică prin aceea că axa de rotație a Pămîntului nu este perpendiculară pe orbita lui.

În jurul datei de 20 sau 21 iunie în emisfera nordică are loc solstiţiul de vară; în preajma acestei date, la trecerea meridianului, soarele se ridică deasupra orizontului la unghiul maxim, iar intervalul diurn are durata maximă. Simultan, în emisfera sudică are loc solstiţiul de iarnă, cînd înălţimea soarelui deasupra orizontului şi intervalul diurn sunt minime (la sud de cercul polar de sud soarele nu răsare şi se află la unghiul maxim sub orizont).

După momentul solstiţiului de vară, durata zilei va începe să scadă, iar a nopţii să crească, timp de 6 luni, până la 21 decembrie, momentul solstiţiului de iarnă. Evident, în emisfera sudică a Pamântului fenomenul se derulează în sens invers.

Sursele:

1. , 2. , şi blogger.com, care mi-a permis să văd imaginea cu soarele de la NASA.

An Solstitiul de vara
iunie (ora de vară a României)
zi
ora
2010
21
14:28
2011
21
20:16
2012
21
02:09
2013
21
08:04
2014
21
13:51

01.

Acum un an, în Sibiu.
[One year ago, in Sibiu. Lightning storm. ]

1.Click
2.Click
3.Click

Tuesday, June 8, 2010




So it ends..

Saturday, May 22, 2010

Friday, May 21, 2010

Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena



Ţin minte că eram copil şi când lumea mă felicita de 21 mai nu îi puteam înţelege. "Dar ziua mea e în noiembrie." Auzeam de Sfinţii Împăraţi şi mi se zicea că până şi biserica de lângă şcoală poartă acelaşi nume, cum să nu ştiu că e ziua mea?
Ei bine, eu ştiam de sărbătoare, dar mai mereu uitam că mă cheamă şi Elena, fapt pentru care în aproape fiecare an uit că este ziua mea de nume. Ieri (azi noapte) mi-a adus aminte o prietenă, urându-mi "La mulţi ani, să trăieşti cu numele." Mi-a luat ceva să mă dezmeticesc şi să zic mulţumesc, pentru urare şi pentru că mi-a amintit.
La mulţi ani şi să trăiţi cu numele pentru cât mai mult timp tuturor celor care poartă numele de Elena sau Constantin!
Eu, totuşi, sărbătoresc abia pe 3 Iunie.

[Din diverse surse]

Despre Sfânta Elena se spune că ar fi fost fiica unui hangiu care, pe la anul 270, s-a măritat cu generalul Constantinus Clorus. Din căsătoria lor s-a născut, în anul 274, la Nish, în Serbia, fiul lor Constantin. Când, în anul 292, Constantinus ajunge Augustus este silit să o repudieze pe soţia sa Elena, deoarece legea romană nu permitea căsătoria dintre un patrician şi o femeie de rând. Proaspătul împărat se căsătoreşte cu Teodora, fiica vitregă a împăratului Maximus.

Constantin conducea armatele în Britania şi, când tatăl său moare, în anul 306 legiunile britanice îl aclamă pe tânărul comandant Augustus. Îndată o cheamă lângă el pe mama sa Elena, căreia îi dă titlul de Nobilissima Femina, iar după ce va deveni împărat al întregului pământ, Elena va primi cea mai înaltă onoare la care putea aspira o femeie, titlul de Augusta.

Pe Elena, însă, asemenea titlu nu o încântă, fiind în perioada în care, cunoscând şi îndrăgind credinţa creştină, vede diferenţa dintre deşertăciunile lumii şi ceea ce este etern. În jurul anului 312, în vârstă de peste 60 de ani, Elena a devenit creştină, însă era atât de cucernică, încât contemporanii ei credeau că este creştină din copilărie. Se îmbrăca sobru, dădea de pomană săracilor, prizonierilor şi făcea donaţii bisericilor.

Evenimentul cel mai cunoscut legat de viaţa sfintei Elena este găsirea sau descoperirea Sfintei Cruci care, probabil, este doar o legendă. Cert este că, în anul 326, Sfânta Elena a vizitat Ţara Sfântă, a construit bazilica de la Bethleem şi a proiectat o alta pe Muntele Măslinilor, la Eleona, pe care Constantin a construit-o, apoi, în amintirea mamei sale. Elena şi-a petrecut mare parte din anii care i-au rămas în Ţara Sfântă, eliberând prizonierii, ajutând pe orfani şi pe cei nevoiaşi, susţinând conventuri şi făcând donaţii oraşului şi diferitelor persoane, patronând construirea sanctuarelor şi adunând relicve. Se spune că a trăit în mod umil într-un convent, unde se ocupa de lucrurile cele mai înjositoare. A murit în Palestina, în 329 sau în 330.

Autori ca Sulpicius Severus, Ambroziu şi Rufinus susţin teoria că Sfânta Elena a găsit Sfânta Cruce pe care a fost răstignit Cristos, iar noul Martirologiu Roman, spre deosebire de cel precedent, afirmă că Sfânta Elena nu numai că s-a dus în locurile unde Cristos s-a născut, a murit şi a înviat, dar că „a găsit ieslea şi crucea Domnului” („praesaepe et crucem Domini invenit”). Omilia Sfântului Ambroziu, din anul 385, constituie prima atribuire oficială a găsirii Sfintei Cruci de către Sfânta Elena. Însă Sfântul Ieronim, care a trăit aproape de Bethleem, nu menţionează numele împărătesei în povestirea descoperirii Sfintei Cruci, iar Eusebiu nu spune că Sfânta Elena ar fi mers în Ţara Sfântă pentru a găsi Crucea Sfântă.

Mormântul Elenei era lângă biserica Sfinţilor Marcelin şi Petru din Roma, prima biserică construită în memoria martirilor. Din secolul al IX-lea abaţia de Hautvillers, aproape de Reims, susţine că are în grijă corpul său. Sfânta Elena este invocată pentru găsirea obiectelor pierdute, pentru vindecare de epilepsie şi de tumori. Este, de asemenea, apărătoare împotriva focului şi protectoarea fabricanţilor de cuie şi ace, precum şi a vopsitorilor.

SURSA

Constandinul Puilor

La 21 Mai, în calendarul popular e sărbătoarea păsărilor de pădure, numită Constandinul Puilor sau Constantin Graur. Se crede că în această zi păsările îşi învaţă puii să zboare. Nu se lucrează, altfel recoltele vor fi mâncate de păsări. Această zi e considerată ultima în care se mai pot semăna porumbul, ovăzul şi meiul. Se spune că tot ce se seamănă după această zi se usucă. Este ziua când ciobanii hotărăsc cine va fi baci, unde se vor face stânele şi pe cine vor plăti să le păzească în vremea păşunatului. Se măsoară pe răboj laptele de la oile fiecăruia. Femeile înlătură cu aghiasmă şi tămâie duhurile rele.

Ca apărare de puterile necurate, ţăranii stau în jurul unui foc. Prin fumul acestui foc sunt ­trecute şi oile, ca să fie ferite de rele câtă vreme vor sta singure, la stână.

SURSA

Wednesday, May 19, 2010

1.

Era legat de ceva.. minunat, parcă. Mhm. Parcă..
Şi ai fi zis că leagănele, oricât de grele, oricât de uşoare, tot în contra vântului se mişcau, căci aşa le plăcea lor să fie: speciale, ele, doar ele îmtotriva vântului într-un mod atât de natural, atât de uman. Stai! Natural şi uman? Parcă nu mai are nicio logică, nu? Niciuna.

Aşa-mi aduc aminte de mine şi de ei, da! Mai ales de ei.
Pe o plajă pustiită de mult prea mulţi paşi şi adidaşi ce i-au bătătorit nisipul, alături de o ploaie rece în plină toamnă, acolo se găsesc imaginile adevărate, acele imagini ce nu ştiu să mintă, nici n-au ştiut vreodată.
Un strop m-a recunoscut. Am mai fost acolo, amândoi, odată demult şi acum îmi mângâie simţurile aşa cum l-am învăţat data trecută. Încă mai ţine minte şi se pare că nici eu nu m-am schimbat. Îmi plac aceleaşi lucruri, uneori.. Şi singură, tot la fel îmi place ploaia, însă fără ei.. fără ei e mai calmă şi mai nepăsătoare. Mai puţin acel strop. El mă ţine minte, da. Mai ţine minte.

Şi-n mână ţin o foaie, prea uşoară pentru mintea mea. Nicio amintire nu-i încarcă ţesătura aproape putredă, putredă căci nimeni n-a avut nevoie vreodată de ea, mirosu-i fiind putred de nou. Nu, nu-mi place aşa. Dar încep să scriu, încerc s-o încarc cu amintirea ce-o port cu mine mereu. Alţii, când văd o foaie veche gândesc într-un mod automat că este nefolositoare, dar ce ştiu ei?
Eu scriu, scriu o scrisoare către mine. Ce contează din adresă e doar timpul, căci acela va diferi, în principiu. Locaţia, adresa.. Contextul social le va dirija, dar scrisoarea le va şti. Destinatar: anul 2008, anul 2012. Scriu două. Eu din trecut şi eu din viitor, să vă aduceţi aminte şi să ţineţi minte.
Şi voi tăia multe rânduri, şi voi fi nehotărâtă. Fiindcă sunt, încă sunt şi ştiu că şi voi sunteţi. Confuză. Dar foaia n-o voi schimba, căci aşa voi înţelege ce-am gândit, de ce-aş avea grijă să fie o foaie curată, nefolositoare pentru un suflet ca al meu?

Dar nu mai ştiu, nu vă mai ştiu, şi nu mă mai cunosc pe mine. Mă uit printre rânduri.
Mă voi găsi atunci când voi citi din nou.

Sunday, May 2, 2010

Yellow and blue


Zile.
E vorba doar de zile. :)
(trecut, viitor, dar niciodată prezent)
Şi mâine revenim, cu mintea mai aproape.



Yellow and blue

Friday, April 30, 2010

Despina

It's been a while
Chase the wind and warm me up

Forsaken
Despina
2010.
Nikon P90.

Thursday, March 11, 2010

It seems like so long ago, but after all, despite everything I seemed to have before, you are my first love. And it annoyingly continues.. For me.

Saturday, March 6, 2010

Primăvară?

Ar fi trebuit să vină primăvara.
04:xx (cine ştie şi câte minute, poate chiar mai devreme de ora 4. eram în pat şi cu ochii închişi de pe la 2, 2 jumate ) : "Hai să băgăm lămâiul în casă."
Ameţită de somn, m-am certat cu mama/pereţii/lămâiul, dracu' ştie, important e că am băgat lămâiul în casă şi am îngheţat toată.
"Au anunţat că ninge încă vreo 4 zile."
Şi uite aşa se fute tot.

Încă un "La mulţi ani!"..

Văd cum timpul trece incredibil de încet pentru tine şi incredibil de repede.. tot pentru tine, ca să nu fiu egoistă şi să fiu iar eu aici. Şi ştii, totul se leagă iar de mine şi de ceilalţi, că încă n-ai reuşit să te izolezi, nici nu ştiu dacă ai încercat.. Ideal ar fi să poţi. Poate. Important e că te afectez şi mă zdruncini ori de câte ori ne ştergem unul de altul prin cuvinte, menţionări, memorări inoportunante şi evident nedorite. Sau poate mă aprind degeaba şi tu chiar ai uitat.
A fost dureros să vezi tot şi să nu mai ştii nimic, fiindcă ceva se plăsmuia fals ori real în faţa ta, doar ca să întunece prezentul, ca o plasă ţesută mult prea des de minciuni şi încercări de a uita, de a şterge. Dar nu poţi decât să te amăgeşti astfel, că ai vrea să fi văzut, să fi înţeles de ce tu, de ce altul şi de ce niciodată prezent. Oh, dar cât timp a trecut.. Acum probabil e o fericire împinsă peste limitele admise de cei din jur. Şi e lungită prea mult atunci când alte substanţe par să te "ajute". Te ajută?
Dar eu (na, că sunt egoistă!) tot nu o să uit, chiar de undeva acolo se pierd toate acele zile şi nopţi, seri şi greşeli, cântece (alea nu se uită.) şi minunate poveşti împletite de mâini neglijente, care ar sparge până şi-o pernă de puf. Ciudat e că au fost mâinile noastre şi nu am putut avea grijă de nici măcar atât, însă ştiam că oricum ar fi era o magie a unor copii. Ei bine, pentru mine a fost. Acum cred că nu mai cred nimic. În tot ce am crezut.. Se pierde şi s-a pierdut pe o plajă gri şi rece de vară. Ori pe nişte scări alături de nişte glumeţi. Îmi pare rău, cumva, şi de serile acelea pierdute în gânduri idioate şi nu mă mai justific. N-am zis adio, dar nici înăuntru nu cred să te mai invit vreodată.
Ştii, aveam pretenţia să mai pot scrie ca acum doi ani când totul era cumva inocent, cel puţin în imaginaţia mea şi cred că din punct de vedere scriitoricesc/artistic acela era perfectul meu, însă nu mai simt cum simţeam, nu mai doresc cum doream şi nici ce-mi doream. Cum aş putea fi aceeaşi? Poate revenind, dar Doamne, să mor şi nu mai vreau să revin. E trecut. Eu prezent când mai am? Sunt puţin pierdută în trecut şi în viitor şi parcă mai mereu am fost.. Ei, uite asta doare. Da, doare, mai rău ca o tăietură..
Şi totuşi păcat că se pierde totul în negura prea luminată a timpului. Cum am mai zis: dacă era întunecat, lumina de orice fel putea să-ţi dezvăluie misterul, însă în lumina prea puternică nu poţi desluşi atât de multe. Aştepţi să se facă întuneric? Şi dacă nu se face niciodată, cum îl faci? Uite, aici greşeşte omul; s-a chinuit să găsească cât mai multe moduri de a lumina un loc, dar cum îl întuneci când lumina e prea puternică de pătrunde prin orice ţesătură? Oricum noi evoluăm.
Dar azi, azi doar vreau să te felicit şi să-ţi spun "La mulţi ani!" căci meriţi mulţi, copile! Mulţi şi frumoşi, incredibili.. sau oricum ţi-i doreşti tu, căci eu nu mai ştiu ce e fericirea şi frumosul pentru tine.
Să ai multă grijă de tine. :)

Şi nici măcar o poză nu avem..

Thursday, March 4, 2010

Afectată

Mă simt afectată de tot ce e în jurul meu, chit că mi se întămplă mie, chit că nu. E ca şi cum nenorocita asta de empatie nu ar mai cunoaşte limite şi mă lovesc de nişte pereţi unde nu cunosc nimic, nu mă recunosc nici măcar pe mine.. Şi influenţa se simte de acum, nici nu vreau să mă gândesc mai târziu.

O ţigară fumată pe jumătate, iar decorul nu mă încânta.
-Hai să mergem mai încolo..
Ea veni după mine şi după ce îi povestisem ce mă afecta atât de tare încât să vreau să fumez, se uită ciudat la mine şi-mi reţinu privirea:
-Şi ce te faci când problemele tale o să te afecteze? O să te vizitez la nebuni?
-Posibil..


[La mulţi ani!
:x Andreea]

La mulţi ani!


Nici nu ştiu ce aş putea scrie despre tine, poate doar că, cu cât trece mai mult timp cu atât mai mult sunt convinsă că sunt o norocoasă că te-am cunoscut. Şi pe lângă asta, faptul că-mi eşti prieten.. Ce-am făcut să merit?
Au trecut trei ani, aproape, fiindcă ştiu că unul dintre primele lucruri pe care ţi le-am zis a fost "La mulţi ani" şi trecuse de puţin timp ziua ta. Şi apoi au urmat multe discuţii. Ai un fel, un mod de a fi care parcă te invită înăuntru, într-o prietenie/conversaţie şi apoi nu mai poţi ieşi, nici dacă vrei. Bine, întrebarea este: vrei? Nu poţi să vrei, asta-i "problema". [:))]
Au fost multe care s-au întâmplat, care au trecut, care au părut ciudate sau nu, care ar fi fost poate mai bine altfel, dar mult mai bine e aşa, căci aşa te ştiu şi aşa vreau să te ţin mereu minte! Plin de energie. :D
Ultima dată când ai venit acasă, aka Tulcea, şi când eram la Vali am pus o piesă pe care am zis să o ţii minte şi să ştii că se potriveşte mult. Foarte mult! The Noisettes

Serios mi-e greu, mi-e foarte greu să scriu, poate nici dacă ai fi aici n-aş ştii ce să-ţi zic, însă un lucru ştiu să-l zic: mulţumesc din suflet!
Şi gata, tac! [Ai schimbat prefixul, băăăă.. :D]

Mi-e dor..

Vama Veche
De ce? Pentru că mi-e dor de vară şi pentru că melodia asta îmi aduce aminte de ea, deşi vara mea nu a însemnat niciodată Vama, decât în sinonimie cu muzica. Şi pe lângă asta îmi aduce aminte şi de ce frumos era acum vreo 2 ani. Un om, o chitară şi multe alte amintiri. Ei, uite asta mă bucură. Să mă uit în urmă şi să realizez că am multe amintiri şi cutiuţele aşezate dezordonat în mintea mea (cum de altfel sunt oricum: o dezordonată) sunt pline, uneori prea pline ca să le pot pune vreun capac şi să uit pentru perioade definite/nedefinite de timp, depinde de stare şi alegeri.
Şi uite aşa mi se face dor şi mă apucă un dor de ducă, numai numai de s-o încălzi. "Dor de ducă" chit şi pentru ore întregi de acasă, să rătăcesc prin oraşul ăsta prea mic, poate în locuri unde acum îţi îngheaţă până şi basca. E primăvară, dar e friiig fraţilor, frig! E drept că parcă se mai îndreaptă vremea, dar când îi aud pe unii "vreau zăpadă" sau "au anunţat că iar se răceşte" îmi vine să-mi fac crescătorie de aripi şi să plec cine ştie unde. Am vrut şi eu zăpadă, dar de două ori şi mi-a ajuns.
Ehe, dar vara pare departe când e aşa frig şi e stresant de aprope dacă începi să pomeneşti de bac şi admitere, că aşa cum zicea şi văru-miu acum vreun an:"ce ocupaţii ţi-ai găsit şi tu", când "hoinăream" prin Bucureşti cu Cambridge-ul (aka examen; n-am eu norocul să fi intrat la facultate cum de altfel - da, felicitări Andreea- a reuşit o fostă colegă de-a mea). Acum preocuparea mea este nenorocirea asta de bac care nu mă stresează atât cât reuşesc să o facă cei din jurul meu. Am avut buna inspiraţie să-i trântesc mamei pe masă ideea că nu mă stresează şi nu mă interesează aşa de tare. Că o să-l iau şi cu asta basta. Ghici ce? A tăcut. Aşa că nu merge nici cu lamentarea ("Aud prea des despre asta, nu poţi să taci?" ori "E greeeeu, de ce mă mai stresezi şi tu?") şi nici cu "Lasa, că-i uşor.", că de, dar dacă nu-l iei? A fost mai simplu. "Îl iau"; "Ştii tu?"; "Da!" şi-am terminat discuţia.

Acum revenind la alte preocupări mai "preocupative" (nu ştiu de ce am scris asta), nu am mai citit de multă vreme o carte bună, fie ea de autori autohtoni, fie de cine ştie ce alt autor, dar tradusă în limba română, că-i dulce al naibii. Şi a început să mi se facă dor. Ţin minte că acum vreo trei veri digeram şi câte o carte pe zi şi nu că era mare fiţă, deşi ce-i drept, am început să citesc atât de mult pentru că aveam o prietenă care citea mai mult ca mine şi nu-mi plăcea treaba asta. Eh, apoi am prins gustul şi lasă-te dacă poţi. Şi pe lângă asta, efectele se simt acum, pe lângă limbaj ori diverse cunoştinţe: am inversat ziua cu noaptea şi poate de aici şi problema mare cu somnul. (Problema cu somnul este problemă de sine stătătoare, amplificată evident de minunata idee de pe atunci, să citesc noaptea.)
Rămăsesem la fiţă şi la câte o carte pe zi. Ei bine, mi-au plăcut mult cărţile citite atunci şi multe le-aş relua. Aşa a început să-mi placă marele Dostoievski ori John Fowles. Zic de ei că mai ales ei mi-au plăcut şi îmi aduc aminte şi azi fragmente din cărţile lor, deşi poate n-am înţeles chiar totul. Cred că voi reveni la acele cărţi şi voi lua la "mână" şi neuron şi filă fiecare cărticică pe care o voi găsi. După sau înainte de bac? E, hai, dar am nevoie aşa de o destindere, că parcă prea mult aud/citesc despre română, fizică şi mate. Nu merit? Doar de aş avea timp.
De unde dintr-odată şi chestia asta cu cititul? Păi vorbea deunăzi profa' de română de "Moromeţii" şi altele şi mă gândeam că aşa, ca ajutor, trebuie să recitesc din bibliografia pentru proba din vară şi eventual să citesc ce n-am citit, dar mi-a venit cheful de ceva mai bun, cel puţin în concepţia mea de puştoaică de 18 ani. Asta de m-aş asemăna cu restul.

Oricum, recomand cei doi autori pomeniţi mai sus şi o primăvară frumoasă!
P.S.: Ştiu că pare un amalgam de idei într-un post prea lung, dar toate se leagă de vară şi timp liber. Revin: mi-e dor de vară, oricare din cele trecute ar fi să se nimerească a fi trecută în conştient.

Monday, March 1, 2010

Martie..

Îmi place când prima zi a lunii cade chiar într-o luni. E ca şi cum toate forţele Universului se unesc în acea zi şi nu zic că e mai bine, mai cald sau mai frumos, dar e ceva.. Un ceva pe care mereu l-am observat şi care mi-a plăcut, într-un fel ciudat, şi azi l-am simţit din nou. În aer ori în suflet. Dar ce contează?
Martie.. Îmi place cum sună, indiferent de tot ce înseamnă luna aceasta. Are şi o oarecare rezonanţă în sufletul meu din varii motive, dar hei, nu e normal să iubim o astfel de lună, care aduce alături de ea oameni şi lucruri frumoase ori urâte, dar memorabile? Însă rezonanţa "muzicală" e mai departe de oamenii pe care îi poartă în sânul ei luna asta de primăvară.
Nu vi s-a întâmplat niciodată să vă ataşaţi de un cuvânt fără să ştiţi de ce, ori cum a rămas acolo şi să trezească un oarecare sentiment în sufletul vostru mare/mic/negru/albastru/posomorât/vesel, indiferent cum ar fi el? "Martie" nu e singurul, dar dacă tot a început primăvară, acesta este unul dintre acele cuvinte.
Ţin minte că vroiam odată să scriu ceva şi făcând referire la timp m-am gândit automat la martie, ca şi cum atunci şi doar atunci poate totul să înceapă şi cine ştie, poate tot atunci se poate şi sfârşi ca mai apoi să existe un alt capăt, o altă linie, sub care stă scris neglijent: "Start".
Multe şi puţine, urâte şi crescute de un sân cald al unui suflet.. Mi-era dor de martie!

Thursday, February 25, 2010

Good morning


I thought you left back then and yet I saw your always dirty of feelings scarf through my barely opened eyes. I guessed you just got it off, sick of how much it smelled like me and our mornings together, how much it felt as my skin and yours next to each other. But you came next to me and I felt your body trembling. That's when I opened my eyes wider and wider, staring shocked at your fingers struggling to do something you always denied you could do.
The piercing sound of a torn scarf made me think of all the moments I asked you to give me a piece of you, a piece of that scarf you so much cherished. And now you gave the once very wanted pleasure and now so heart breaking moment.
"Good morning!" you kissed me lightly on my trembling lips and threw the half of the scarf that was supposed to be yours and kept mine.
"Good morning.."

Saturday, February 13, 2010

.Random.

-Pe noptieră, zâmbi Ilinca, un zâmbet de care ţi-ar fi fost dor oricând, să simţi colţii ascuţiţi cum îţi sfâşie carnea şi partea aceea eternă, dar pe care nimeni nu o vede cu adevărat pe care ei au numit-o suflet. Aşa simţeai că trăieşti şi îţi era dor chiar şi atunci când te ataca şi îţi lăsa viaţa pustie. Aparent pustie.. Căci astfel învăţai să vrei mai mult, să mai vrei măcar încă odată, să-i mângâi colţii şi să le ceri să le pese, să te guste. Încă odată, hai încă puţin, le-ai fi zis de o mie de ori, dar erau atât de răi, că nu se mai arătau vreodată, decât să te rănească şi apoi să-ţi arate iar că nu le pasă. La infinit.
-Şi de ce ai lăsat pozele acolo?
-Ca să doară.
Aşa ne-am obişnuit, aşa e perfect, altfel n-am fi noi, altfel aş fi plecat de mult. Mă doare, dar tot te iubesc..

Thursday, February 4, 2010

Because I can always..

We were dancing round and round and round, in a dark room, watching the shadows around us. It seemed we were struggling in a neverending story but it probably was what I always deserved. I laid my head on his shoulder, humming the song we were dancing on as if it was our song, but we were both hearing it for the first time and yet it connected us in a strange way.
"May I?" He gazed at me and kept mine for the entire night and all I could think of were the past times and the present where he was without his girlfriend at a party where couples seemed to be everywhere. But not us.
"Uhm.." The words were unbearable, making my throat burn and scream for a sort of cure which was unavailable for me. Always unavailable..
He saw my eyes flicker to that guy more than just once that night and he did not want to admit the fact that I could have a life where he wasn't invited, to be admired by many others who might deserve me. He always claimed he wasn't the one for me, he didn't deserve me and yet why did he never let go?
"Go." he whispered, with choking voice and a light smile, smile which was erased soon after I took his hand.
"Okay" I accepted, unsure, stepping next to that boy I somehow liked and who always dragged me back to that go-and-leave story. My love was claimed by many and given to one, one who accepted it as it was his and only his to take and never gave anything back. Having a story that never happened, yet something odd to remember made us smile and live off those light, for others, memories, yet strong and perfect for us.
"Lovely song, isn't it?" His attitude made me want him so bad, that I always lost myself and showed my feelings but I had decided not to give up that night.
Of course. I thought. Lovely, as it always is, but never conclusions drawn, always leaving, never coming at the right moments, but when you wish. To smile was too odd for me, but I smiled and danced through many songs with the same boy, the boy who came back again..
"I.. think that.." but could not manage to say another word, because his lips were now locked to mine, a kiss I felt before, but never had feelings for. Tears started to flood my blue eyes, my heart decided to stop, my breath was taken away and life was drained out of me, without asking for permision. "Why?" All the unsaid words were now concentrated in that only question, every thought flowing trough my mind yelled silently, just because I felt those lips I haven't felt in a long long time. "You had a person to come back to, why me now?"
That might have been the biggest mistake I ever did because nothing could have hurt more than those somehow true words. It was easy for them and I have never done a thing to stop it. I should have never wanted to hear that answer. Asking for it I have let my own life escape my body, in a way no one ever did.
"Because I can always come back to your broken heart.." he said and froze me with a hug I am always feeling, burning my skin.