Mi-e dor de toamnă.

O pală parcă aspră de vânt îţi îneacă simţurile în nimic, însă îţi lasă senzaţia de bine şi de toamnă, locul perfect unde te-ai pierde în fiecare an dacă te-ar lăsa lumea asta să-ţi trăieşti tristeţea în pace.
Începi să vezi lumina aceea ce aduce a vechi şi totuşi a nou în viaţa-ţi scurtă şi te gândeşti la acel miros ce te încânta şi-ţi aduce mereu aminte că ai pierdut atâtea pe drum şi acele atâtea sunt lucruri minunate, mult mai frumoase decât tot ce ai acum. Şi ce dacă nu erai superior celui de acum? Poate că într-un fel erai şi mereu vei fii, tu cel de atunci, tu cel frumos şi care nu-şi pierdea gândurile pe alte drumuri decât cele ale toamnei.
Te atinge şi te arde cu amintiri, îţi lasă o urmă pe păr, pe umărul golit de vară şi pe buzele încrustate de atâta căldură şi atâta răutate găsită în priviri. Priveşti cu ochii blânzi cum înc-un an mai trece şi cum totul se regăseşte în acelaşi loc plin de adoraţie şi de iubire. Ce îţi mai doreşti? Să treacă, să revină, ori să rămână pe loc momentul acesta de dulce răcoare şi melancolie dorită, mult aşteptată peste vara dogoritoare şi peste primăvara ce aduce a înnoire? Tu nu-i crezi şi nu vrei să accepţi, căci tot ce-i nou şi tot ce-i bun acum revine, acum îţi adoarme simţurile şi te trezeşte într-o nouă viaţă, într-un loc ce l-ai ales uşor în timp, peste iarnă şi primăvară, dar mai ales peste vară.
Şi mie mi-e dor de mirosul de struguri copţi, lucind în amurgul de toamnă şi de gutuiul ce-mi aşteaptă atingerea, tremurând atins înainte de pala de vânt, dulce şi aspră. Şi chiar şi se căldura ce-ţi amorţeşte privirea. Mi-e dor, mi-e dor de toamnă.