One day

They said she shouldn't be happy when they saw her sparkling eyes and so they dragged her back to whatever was before. Before what? No one ever knows, but there's always a "before" and never an "after"..

Clasicul e destin. Ineditul e noroc. Împreună sunt viaţă.

Friday, October 26, 2012

Cafea?


Cafeaua lâncezea rece în ibricul de pe aragaz de vreo două ore, iar ochii mi se închideau chiar şi după primele trei cafele calde băute. Mă uitam gol înspre pagina „albă” deschisă pe laptop-ul meu şi nu reuşeam să-mi găsesc energia sau poate inspiraţia de a scrie articolul de dimineaţă din acea zi.
De vreo doi ani aveam acelaşi obicei, uşor stupid, de dimineaţă, chiar şi atunci când nu reuşeam să dorm decât vreo două ore, amăgindu-mi creierul şi nici nu aveam vreo activitate de îndeplinit în acea zi. Evident puteam sa trec peste acel moment şi să dorm, dar erau trei-patru oameni care mereu citeau şi îmi spuneau bună dimineaţa pe blog. Oameni care dormiseră, oameni care chiar făceau ceva folositor de-a lungul zilei.
„Bună dimineaţa, oameni buni şi bună dimineaţa mie, om nebun!” Râd. Mă uit iar către aragaz şi mă gândesc că mi-e prea lene să mă ridic să mai fac o cafea. „Cum e cafeaua voastră azi? Cu sau fără zahăr? Caldă sau rece? Sau e doar un ceai? Cert e că a mea va fi încălzită la microunde.”
Râd în sinea mea aproape isteric, dar buzele refuză să schiţeze vreun zâmbet. Un nou obicei.. îmi voi încălzi cafeaua la microunde în fiecare dimineaţă. Mi-e prea lene să fac alta.
Bună dimineaţa..

Wednesday, October 17, 2012

Timpul este ceea ce ne defineşte şi aşa cum zicea cineva: nu trebuie să-l irosim, fie că este al nostru, fie că este al altcuiva. 
Yet, patience is a virtue.. 


Tuesday, October 9, 2012


Îmi ziceam că nu ştiu cine sunt, că nu mă mai cunosc şi chiar mai rău.. că nu mă mai plac, eu cea care am devenit din princina circumstanţelor. Mi-am dorit atât de mult timp să pot scrie la fel cum scriam odată, dar simţeam şi încă simt că nu mai pot. Acum doi ani dacă mă întrebai de ce nu prea mai scriam, tot ce puteam să zic e că m-am schimbat şi nu cred că în bine, însă acum mi-am schimbat până şi acea părere. Şi nu-mi pare rău.
E absolut normal să nu mai pot scrie la fel. Viaţa nu stă în loc pentru noi, nu stă să terminăm cele 100 de scrieri începute şi neterminate. Ea merge odată cu noi când scriem maturizându-ne, schimbându-ne, obosindu-ne să înţelegem de ce şi cum, urmând o cale pe care ne doream să o urmăm, dar poate că nu ne mai dorim. Şi acum doar pot continua acele povestiri/ scrieri cu ceea ce am învăţat pe parcurs.
Şi acum scriu! Şi fac poze. Şi acum sunt mai EU decât eram acum doi ani. :)