Îmi ziceam că nu ştiu cine sunt, că nu mă mai cunosc şi chiar mai rău.. că nu mă mai plac, eu cea care am devenit din princina circumstanţelor. Mi-am dorit atât de mult timp să pot scrie la fel cum scriam odată, dar simţeam şi încă simt că nu mai pot. Acum doi ani dacă mă întrebai de ce nu prea mai scriam, tot ce puteam să zic e că m-am schimbat şi nu cred că în bine, însă acum mi-am schimbat până şi acea părere. Şi nu-mi pare rău.
E absolut normal să nu mai pot scrie la fel. Viaţa nu stă în loc pentru noi, nu stă să terminăm cele 100 de scrieri începute şi neterminate. Ea merge odată cu noi când scriem maturizându-ne, schimbându-ne, obosindu-ne să înţelegem de ce şi cum, urmând o cale pe care ne doream să o urmăm, dar poate că nu ne mai dorim. Şi acum doar pot continua acele povestiri/ scrieri cu ceea ce am învăţat pe parcurs.
Şi acum scriu! Şi fac poze. Şi acum sunt mai EU decât eram acum doi ani. :)