Îmi plac poveştile scurte. Scurte aşa, ca o ploaie de vară, care vine pe neaşteptate şi se termină la fel de brusc. Dar să fie furtună, ameninţătoare, să dărâme toate iluziile şi să construiască altele noi, căci altfel nu are niciun farmec. Nu pentru mine.
Nu e acesta adevărul absolut ( adică nu doar acele poveşti îmi plac, doar mai mult ) însă mereu mi-au plăcut poveştile acelea care parcă nu au nicio legătură cu autorul lor, deşi trebuie să scriem despre ceea ce cunoaştem şi în acele puţine rânduri ne identificăm. Suprinzător, furtunos. Scurt.
Să-ţi povesteşti întreaga viaţă nu e atât de greu dacă doar povesteşti, dar niciodată nu vei termina. Mori. Nu ţi-ai scris moartea. Poate doar cum ţi-ai dorit să mori. Dar nu moartea. Aşa că poveştile lungi, cu final... Sunt doar finite. Le poţi înţelege, dar de multe ori nu-ţi lasă loc de interpretare şi ce e mai frumos decât a gândi?
Acum sunt şi egoistă. Am început să scriu multe poveşti. Legate de mine, legate de un prieten sau o prietenă, am început, dar nu am terminat. Aveam un timp când nu mai începeam nimic fiindcă îmi era teamă să nu termin. Apoi am scris poveşti care aveau un final ciudat, final ce lăsa oamenii cu un gust amar: "Dar nu s-a terminat." Şi ştiam asta la fel de bine cum o ştiau şi ei. Poate mai bine. Căci ei era posibil să aştepte a doua parte, însă eu ştiam că nu mai există. Luaţi tot ce puteţi din ce e acolo, puţin, îmi ziceam. Atât, doar atât dau.
Încă îmi e frică să încep, căci nu am mai terminat ceva de mult. Mi-e teamă că, dacă voi continua ceva deja început, va fi povestit altfel, pe alt ton, cu alte sentimente şi emoţii. Şi se pierde toată ideea scrierii deja începute cu un anume scop. Mă tot întreb: care e scopul? Dar încep.
Cred că dacă voi termina o singură scriere din cele multe începute mă voi simţi împlinită. Aşa că zile la rând mă uit la tastatură, la pix, ori la foaie şi scriu 3 rânduri cu o vagă finalitate. Atât pot termina. Iar joi, promit că joi îmi va veni curajul. Joi...
