Best experience

I could hear his steps on the corridor and I suddenly felt afraid of what could come my way. It was not my best experience at all and yet this one I always remembered, annoyingly repeating itself as if I should always have in mind that fateful and frightful night.

"Come this way, Lucky. Come on, let's end this game." I felt the urge to respond to his words, as if I knew he would find me anyway and I would feel worse than I already did. I was also aware that he could feel me tremble and my blood appealed to him at all times, so this thought made my bones squeak at the movement I was about to make. Or was I only thinking they did? One sometimes remembers the sounds they never made, but the sounds they thought they made, as if their experience should be even more terrifying when thought at. The teacher watched me warily and waited for my words, smiling as if he was there and knew what was I talking about or even worse.. he felt me tremble, my blood appealed to him that day and still does.

That noise his feet made on the floor stopped and I was nervous and annoyed at my bones. Why would my mind let them make any movement, any noise?

"I reckon you love this game, Lucky."

Why did he call me "Lucky"? That wasn't my name, as far as I remembered. Oh, but maybe it was.. and I couldn't recall any truth about my being, my sole existence being connected to his chase and my fright.

--"Aren't you really lucky for having me here? I'm the only one you should apprehend as a great teacher in this school and if you don't.. I'll chase you down till you do." His smirk was really something you wouldn't like, but maybe he was the only great teacher there.--

Oh, dear Lord! I remember now. His words.. maybe that's why he always calls me Lucky. But what did I do?

His eyes were chasing me everywhere now that I realized who he really was and how I got really lucky that night. And yet I didn't know why I still did not hate him.

"Are you sure, Lucky? Are you really sure you're going to escape?" I was sure he and I both heard that noise, because I could feel it in his voice. Someone, or something, didn't care which one was true, was coming for me and that man chasing me was aware of this too.

Everything I had to do was to distract him, to make him chase me still, until help came. And I did it for long enough.. yet no one or nothing came for me.

"Haha. Hope? Not for you, dear Lucky." His laugh, so familiar, a laugh I never liked but was sure I would always remember and yet I couldn't remember whose.

"Don't panic. I'll find you."

And I didn't. My body stopped from it's annoying and continuous trembling, everything settled at once and I got up with or without the squeak my mind still remembers, I looked at the door knob and saw it bright as if a window was there, in the closet of that random room I locked myself into, I put my hands on it and opened the door. This time I'm sure the squeak was real. Or my mind still plays stupid games with me, letting me feel fear all the times it recalls that memory. I don't. I don't want to, either. But my brain always does..

And there it was, the voice, the voice that saved my life that night.

"Get away from that door!" he shouted pretty darn loud, giving me the confidence I needed. I got out as fast as I could and then I pushed the dorm's door on purpose, thinking he was still there. But he was already drifting away, hatred in his eyes and a knife in his hand.

I somehow want to forget all this, but I can see his eyes, right there, in front of the classroom , smiling innocently and at times, letting me see a smirk that reminds me of his laugh.

"Lucky.."

Ghidul diversităţii 2010

Check it out. link

Şi poate...

Şi poate ar fi fost mai simplu să mă retrag în cochilia aceea pe care mi-o prezentase el cu atâta euforie, spunând că e posibil să ne fie la amândoi mult mai uşor, însă întotdeauna am respins banalul acela ce părea să mă sece de tot ce vedeam eu mai frumos pe lumea aceasta. Până şi suferinţa care îmi mutila sufletul îşi regăsea un loc fruntaş printre lucrurile care nu-mi displăceau, ci dimpotriva care mă atrageau ca mierea. Ciudată comparaţie totuşi, având în vedere că nu-mi place mierea, însă oamenii în general cu asta compara lucrurile care îi atrag în mod deosebit, aşa că mă limitez la a fi normală după regulile "naturii", anume cele impuse de mintea ciudată a omului.

Ce rost ar avea toate aceste întâmplări dacă totul s-ar termina cu bine şi niciun obstacol nu ar fi întâlnit pe drumul către acel final relativ pe care îl căutăm cu toţii la capătul unui aşa-zis tunel? De fapt, ce rost ar avea orice altă întâmplare, pe care scriitori s-o pună în cuvinte, în cărţile best-seller ori în filme cu cinci sau mai multe Oscaruri, dacă ea n-ar avea dâmburi pe alocuri? Totul plan, frumos, fără niciun deal care să mă oprească să fac fotografia acelui apus minunat de care m-am îndrăgostit în cele două secunde cât l-am văzut.

Dar oare omului îi place aşa ceva? Să presupunem că da, căci toţi par că aşteaptă fericirea şi se declară duşmani convinşi ai suferinţei. Atunci mă declar, singură, la fel cum şi ei o fac, a nu mai fi un om, căci nu mai înţeleg cum funcţioneză raţiunea umană. Mi-e greu să înţeleg cum oamenii pot dispreţui în asemenea măsură acele lacrimi pricinuite aparent de suferinţă, când clar nu este totul aşa cum şi-ar dori ei, căci soarta le stă împotrivă.

Să-mi inunde sufletul şi să mi-l scalde în acea mare sărată şi caldă, căci tot din suflet au pornit, eu asta îmi doresc adesea. De ce să fiu secătuită de tot, lacrimile, terminate, să ia cu ele totul şi simţămintele să-mi fie reci şi fără nicio valoare, decât pur estetică, apreciată de imorali? Sau asta e opinia mea, căci mi-e greu să cred că un om ce nu e imoral poate aprecia cu adevărat faptul de a simţi ca să se poată doar făli cu aceasta şi să ne încânte auzul, cum că fericirea e un drum lin pe care cu toţii ni-l dorim. Ei bine, eu nu. Nu zic că nu-mi doresc fericirea, dar nu şi drumul lin care vine odată cu ea, deşi viaţa clar nu înseamnă doar fericire ori suferinţă, dar idealismul creşte în sufletele şi minţile oamenilor, până când ajung să creadă că întradevăr acea formă ideală a vieţii poate întradevăr exista. Nici măcar în basme, dar mă întorc la ideea de unde am plecat şi tot n-am argumentat-o.

Eu îmi doresc viaţa, cu hârtoapele ei pline de noroi adesea, ori de venin şi uneori gropile ce ne duc într-o altă lume, numită de unii, generic, "paradis", unde drumul e lin, până la următoarea groapă ce ne conduce înapoi de unde am plecat. Nu e oare mai plăcut să sari, decât să mergi pe un drum lung, unde nu zăreşti nimic, într-o zi de vară? Ar fi ca un drum infinit prin deşert, cum era şi în legenda aceea cu emirul de a murit în drumul către Meka, spre deosebire de cerşetor, care şi-a ales drumul mai lung, dar mai uşor şi care a reuşit să intre în Meka de pe Pământ, dar fără vreo plăcere sufletească adevărată. Săracul emir a trebuit să înfrunte un drum lung, lin în aparenţă, fara nicio urmă de om ori de lighioană şi nici vreo oază care să-i aline sufletul, dar el a intrat în Meka cerească. Deci, acesta e drumul lin, fără nicio denivelare, pe care mulţi şi-l doresc. Eu zic, că plin de obstacole, drumul e mai placut şi e sigur că vei avea mai mulţi tovarăşi de drum, deci astfel şi întâmplările noastre, în cărţi ori basme, în filme ori teatru sau simplu în viaţa reală, sunt pline de gropi şi munţi pe care trebuie să-i înfruntăm până ce ne-o veni vremea să închidem ochii.

Aşa şi acum, când îmi zisese că ar fi trebuit să mă ascund de lumea în care trăiesc, am preferat să ies şi să înfrunt vârtejul mării, în plină furtună, oriunde voia Domnului ar fi să fiu aruncată apoi, pe uscat ori în mare, vie ori moartă, căci totuna mi-e. Viaţa oricum îşi are capătul ei la un moment dat şi cât mi-o fi dat să trăiesc, trăiesc cu bucurie.

Poate că am greşit eu..

Să nu uit.. să nu uit.. să nu uit. Dar cum aş putea?
Sunt ani, sunt zile, săptămâni pe care nu le-aş putea uita nicicând, dar mai ales dorinţa de a te ajuta n-o s-o uit. Şi tot eu am fost rea, nereuşind să mă ridic la nivelul pe care tu îl impui, prin tine..
Acum nu mai sunt la fel de sigură, nu mă mai simt la fel de vinovată şi-mi pare rău să scriu şi să gândesc aşa, însă chiar meritam să fiu minţită?
Încredere, oarbă să ştii, şi nu te-aş fi condamnat pentru nimic căci mi-eşti drag. Încă eşti. Eu nu pot să uit.. nu. Cum aş putea? :)
Dar tu câte nu ai uitat despre mine, despre noi sau măcar ce-am încercat eu să înnod? Nu te acuz, păcat. Sau poate doar acum încerc s-o fac, dar nu îmi iese şi.. şi mă pierd în gânduri şi amintiri, în încercări şi în gândul ăsta de acum.. Şi doare.
Te rog, te rog să-mi spui: am meritat?
Dar nu mai pot să cred la fel, nu în tine şi cu atât mai puţin în acel noi în care tu nu mai credeai de mult. Şi-atunci durea, însă încă speranţa-mi mai trăia.
Te rog, te rog să-mi spui: am meritat?
Îmi cer scuze că am încercat. Acum am înţeles tot ce-ţi doreai. Îţi mulţumesc că m-ai făcut să înţeleg.

Link
It's gone. :) Şi-mi pare rău. O să-mi fie dor de tine şi te rog să nu uiţi: te iubesc, prietene!

Adriana feat. Adi Cristescu - Spre lumină
link.

:)

Toujours



Summer days



Model: Codruţa
2010, Nikon P90

Mi-e dor de toamnă.

O pală parcă aspră de vânt îţi îneacă simţurile în nimic, însă îţi lasă senzaţia de bine şi de toamnă, locul perfect unde te-ai pierde în fiecare an dacă te-ar lăsa lumea asta să-ţi trăieşti tristeţea în pace.
Începi să vezi lumina aceea ce aduce a vechi şi totuşi a nou în viaţa-ţi scurtă şi te gândeşti la acel miros ce te încânta şi-ţi aduce mereu aminte că ai pierdut atâtea pe drum şi acele atâtea sunt lucruri minunate, mult mai frumoase decât tot ce ai acum. Şi ce dacă nu erai superior celui de acum? Poate că într-un fel erai şi mereu vei fii, tu cel de atunci, tu cel frumos şi care nu-şi pierdea gândurile pe alte drumuri decât cele ale toamnei.
Te atinge şi te arde cu amintiri, îţi lasă o urmă pe păr, pe umărul golit de vară şi pe buzele încrustate de atâta căldură şi atâta răutate găsită în priviri. Priveşti cu ochii blânzi cum înc-un an mai trece şi cum totul se regăseşte în acelaşi loc plin de adoraţie şi de iubire. Ce îţi mai doreşti? Să treacă, să revină, ori să rămână pe loc momentul acesta de dulce răcoare şi melancolie dorită, mult aşteptată peste vara dogoritoare şi peste primăvara ce aduce a înnoire? Tu nu-i crezi şi nu vrei să accepţi, căci tot ce-i nou şi tot ce-i bun acum revine, acum îţi adoarme simţurile şi te trezeşte într-o nouă viaţă, într-un loc ce l-ai ales uşor în timp, peste iarnă şi primăvară, dar mai ales peste vară.
Şi mie mi-e dor de mirosul de struguri copţi, lucind în amurgul de toamnă şi de gutuiul ce-mi aşteaptă atingerea, tremurând atins înainte de pala de vânt, dulce şi aspră. Şi chiar şi se căldura ce-ţi amorţeşte privirea. Mi-e dor, mi-e dor de toamnă.