One day

They said she shouldn't be happy when they saw her sparkling eyes and so they dragged her back to whatever was before. Before what? No one ever knows, but there's always a "before" and never an "after"..

Clasicul e destin. Ineditul e noroc. Împreună sunt viaţă.

Thursday, December 31, 2009

Nu?

Cred că a venit şi vremea mea să zic nu, să te opresc în pragul uşii doar cu privirea mea aspră şi să mă întorc în pat, aşteptâng să aud uşa de la intrare când ieşi.
Să opreşti pe cineva poate nu e atât de greu cât să te opreşti pe tine, propriile-ţi sentimente, pasiuni şi gânduri. E fenomenal când reuşeşti să te opreşti din mâncat prăjitura preferată, dar ce te faci când e complexă şi tare încăpăţânată să te răstoarne şi să te aţâţe să o placi mereu?
Aşa văd eu viaţa, căci cu rele sau bune, chiar şi în prăjitura preferată nu ne place mereu fiecare ingredient şi le adorăm pe cele ce ne-au făcut să-i punem acel tag de "preferat". Complexă cu fiecare om care apare şi fuge înspre nicăieri, doar ca să te ameţească cu o prietenie ori o iubire, cu fiecare zâmbet fugar ce te face să roşeşti ori fiecare sărut din fiecare joc la care participi voluntar, deşi ai semnat involuntar pe lista de participanţi. De ce voluntar? Fiindcă punctul se poate pune oricând după predicat într-o situaţie corect socială/ morală etc. E doar un punct, cel mai uşor semn de făcut şi cel ce consumă cea mai puţina energie şi cerneală, însă sacrificiile şi consecinţele ce-i urmează, ori doar povestea din mintea noastră ne opreşte mereu. Şi tentaţiei nu-i putem rezista când fila se colorează în culorile favorite, mereu vesele, mereu cum ne dorim. Dar ştim că o singură pată din galbenul ce nu ne place, ori din negrul ce ne întristează va schimba tot şi pata o poate face oricine, nu doar noi, căci nu deţinem controlul absolut al viitorului nostru, caiet cu file ce se întorc una după alta şi care are şi el un sfârşit.
Îngălbeniţi şi înnegriţi ne poticnim pe o potecă necunoscută şi neprevăzută, ceva ce nu făcea parte din plan, ceva ce urâm că există şi că ne face viaţa amară, fie şi pentru o secundă infimă. Eu zic că asta face viaţa mai frumoasă. Mi-e frică de necunoscut, dar mai ales de schimbare, însă dacă viaţa mi-e monotonă, mi-e şi mai frică. Chiar de mine.. De mine, căci eu lucrez cu andrelele destinului meu cel mai mult şi construiesc drumuri şi blocuri, alei şi parcuri.
Ce poate fi mai potrivit într-un final? Să ne ferim de tot nu putem şi să ne oprim e greu, dar vai, ce frumos când tentaţia pune stăpânire pe sufletul şi trupul tău şi-i răspunzi, aşa cum şi ea îţi răspunde ţie. Un moment. Atât cer. Te trimit apoi afară. Dar rămâi doar un moment..

Wednesday, December 30, 2009

Part I.. [ nu ştiu dacă va mai fi vreo parte, dar parcă nici prima nu este..]

Primesc un răspuns neclar la o întrebare mult prea josnică pentru sufletul meu, ce stă şi azi agăţaţ de cuiul în care mereu îţi agăţi cheile de la maşină. Şi ori de câte ori vii, simte şi se leagănă îngreunat, că eşti aproape. Plânge şi râde, surânde trist şi suspină vesel, ignorant că în cameră mai poate fi şi altcineva, căci ochi nu are. Şi când pleci, e uşurat, însă rămâne gol, atât de gol că nimic nu se aude şi orice zgomot pare prea puternic pentru el.
Picurii cad pe podeaua lui, ca şi cum lacrimile nu se risipesc în jurul nostru, ci se adună undeva înăuntrul nostru, inundând şi ultima părticică virgină, ce nu cunoştea durerea şi nici fericirea aceasta lacomă, ca a noastră. Se bucura sincer la fiecare cuvânt frumos, iar acum s-a murdărit şi ea de toate cele spălate de lacrimi. Dar lacrimile curg, către pământ, se pierd undeva afară şi nu mai sunt ale noastre.
Cheile iar se ridică, o simt, căci am rupt o bucăţică din el şi prin cine ştie ce unde ciudate, azi simt şi eu când pleci şi când vii. Şi pleci. Dar nu te văd venind; ştiu că te duci departe, undeva unde nu te pot vedea, dar te pot simţi: şi cheile au rupt puţin din sufletul meu. Când ai să vii am să te anunţ că sunt bine şi ai să te miri că am ştiut că ai venit, când mă eviţi şi-ncerci să mă scoţi pe mine din mirosul camerei tale. Dar nu vei putea, o ştiu, căci eşti şi tu şi e şi ea şi suntem toate. Ne-am amestecat şi acum crezi că-i doar al meu.
E doar recentă rana.. Are să treacă.
Răspuns încă neclar, dar ceaţa se ridică şi ţi-e şi ţie mai uşor să iei cheile din cui şi să porneşti maşina către cine ştie ce locuri. Te mai întorci?

Fără sens.

- Deci? Ce crezi? se postă el gol în faţa ei.
Ea îl inspectă aparent interesată, dar după câteva secunde lăsă măştile într-o cutie a minţii de unde şi le lua tot timpul. Dezgustată îşi aprinse o ţigară şi îi văzu privirea consternată. Nu avea voie sa fumeze în apartamentul lui.
- Cred că trebuie să faci o operaţie, conchise ea într-un final şi iesi din casă, trăgând cu poftă din acel Marlboro.

Un tren


Marfar de zâmbete ucise în război
Îţi plimbi vagoanele prin gări necontenit,
Nu vezi de vânt, nici de ninsoarea cea senină
Şi vara o înfrunţi, de-i secetă sau nu.

Masacrele privite cu ochii tăi vrăjiţi
Nu-şi mai au rostul decât într-o scrisoare
Pe care toţi or s-o înveţe ca pe o poezie:
Istoria cestui neam, prea dulce erezie.

Îţi vezi de drumul tău şi ruginit suspini
C-ai vrea să mai trăieşti încă un an sau doi,
Să-i vezi pe fiecare cum fac să fie viaţă,
Destinele să schimbe deşi tot fac la fel.

Tu-i ştii nechibzuinţele trecutului amarnic,
Dar ştii şi bogăţia ce totul a cuprins,
Şi fiecare om auzi ce veacuri ştie,
Dar nici măcar aceia nu ştiu de ce a fost.

Tu ştii, cumplite tren, c-or să mai fie mulţi,
Ca ei ori noi ca alţii, cam multe or să treacă,
Însa cu fiecare tu vei găsi pe cei umani,
Mult mai banali să fie decât o tinichea.

Aşa..

Îşi trecu mâinile peste abdomenul lui şi se aşeză deasupra lui.
- Ce gătim azi?
El o dădu la o parte şi se ridică încet din pat, căutându-şi tricoul, lăsând impresia că nu ar vrea să mai fie acolo, că era scârbit de prezenţa fetei în camera.. ei. Dar nici el nu ştia ce vrea şi ce urmărea pe pereţii goi şi coloraţi ai fetei.
- Orice, răspunse într-un final şi păşi către uşa dormitorului în timp ce-şi netezea tricoul găsit şi îmbrăcat între timp.
Fata îl urmă, puţin stângace, îmbrăcată într-un tricou lung şi larg pe care îşi amintea că-l avea de la un băiat, de acum trei ani, dar numele şi chipul lui îi dispăreau la cel mai mic contur amintit. Ştia doar că-l văzuse de două ori în viaţa ei şi că apoi a dispărut, zicând că pleacă la Paris. Chiar primise o felicitare din Paris. Oare era de la el? Oricum nu mai ştia unde e felicitarea.
Aflaţi în bucătărie, el începu să caute prin dulapuri, numai el ştia ce şi unde era, căci ea nu mai gătise nimic de multă vreme. Nici măcar nu mai ştia cum arată bucătăria.. Parcă era ceva diferit ultima dată. Ah, da! E mai curată.
- Cafea? o trezi întrebarea lui.
- Uhm. Sigur.
De obicei nu conversau când erau la ea, ci doar când erau în oraş, în faţa unei cafele făcute de Lucia, în localul lor favorit. În rest erau un cuplu destul de trist, dacă se şi puteau numi cuplu. Şi în rest însemna majoritatea timpului lor din ultimele luni.
Să nu poţi ieşi din ceea ce-ţi face rău pare patetic ori absurd, însă câţi o fac? Tuturor ne e frică de schimbare şi când te gândeşti că problema se poate rezolva, mai vrei să schimbi ceva?
- Hai să te ajut. Unde e zahărul? reuşi ea să întrebe când văzu că el se agită singur într-o bucătărie care de fapt nici nu-i aparţinea.
Băiatul se opri brusc şi se întoarse către ea privind-o stupefiat. Lăsă lingura pe masă şi opri aragazul, răsturnând apa fiartă în chiuvetă. Ea începu să se sperie văzându-l în starea aceea uşor agitată. El niciodată nu era agitat. Mereu calm, mereu cu o stare de lehamite în oase şi de cele mai multe ori îi plăcea asta la el.
Luând-o de mijloc, o ridică de pe scaun şi o ţinu în braţe, în timp ce ea îşi încolăcea picioarele în jurul taliei lui.
- Cum am început dimineaţa? răsuflă el când ajunseră iar în dormitor.
Fata se dădu jos din braţele lui şi îl împinse pe pat, urcându-se iar peste el.
- Aşa..

Tuesday, December 29, 2009

Sunday, December 27, 2009

Wild and perfect!

A fost frumos, cu tot şi toate şi nu regret niciun moment. Mulţumesc că aţi fost alături de mine şi că mi-aţi oferit cea mai frumoasă petrecere. Citez :" Hai să dăm timpul înapoi să mai fie odată majoratul Alinei." :D [Marian]

Pe lângă petrecere, cel mai frumos cadou a fost acela că am fost publicată pentru prima dată, chiar dacă doar în 5 exemplare, de către Anca şi Cosmin. Am şi un Teddy 2 :D acum şi visele se vor împlini, sunt sigură.










Friday, December 25, 2009

Crăciun fericit!

E stresant, stresaaaant.
Şi în acelaşi timp o senzaţie de euforie că iar par să mi se regleze treburile pe ici pe colo şi parcă viitorul chiar sună bine. Şi iar mă trezesc indiferentă şi iar o să fac o tâmpenie, dar mă învăţ din ce în ce să nu regret. :D
Mâine o să fie frumos, în principiu, dar şi obositor fiindcă am prea multe de făcut. Şi totuşi cred că mama mea va fi mult mai obosită.

Oricum, Crăciun fericit! lume. Eu sărbătoresc abia în Ianuarie, dar acum am parte de alte petreceri şi evenimente care oricum mă bagă în agitaţia de anul acesta de sărbători. În alţi ani mergeam cu colindul aşa că atmosfera se crea, fie că vroiam, fie că nu. Acum.. din alte motive, sunt agitată şi evident stresată. Are să fie bine. Are să fie bine.. Asta cel puţin încerc să mă conving. :D
La mulţi ani tuturor ce poartă numele de Cristi/Cristina/Cristiana/Cristian.

:)

Thursday, December 24, 2009

.

Nu te vroiam.
Nu te vreau.
Dar nu pot spune adio.
Se apropie ziua de 26 şi sunt puţin stresată. Ce e pe 26? O să postez câteva poze ca să vă arăt şi să vedeţi cu ce mi-am ocupat timpul în ultima vreme. Sper doar să iasă bine. După 26 aş vrea să îmi testez mai serios camera şi să văd dacă mintea mea face rost de idei.. Eu sper să da şi încă să mai pot crea ceva de care să fiu măcar puţin mândră. M-ar ajuta mult în perioada asta când simt că pierd mult prea mult timp absolut degeaba.

Vreau să scriu, şi simt că pot; motivul? Am citit ceva mai vechi şi nu al meu, dar al unei prietene (foarte bună pe atunci) şi sentimentul a revenit, pe lângă asta evident că dorinţa s-a instalat şi ea undeva în sufletul meu. Vreau să scot tot ce e acolo, să fac loc unei noi "generaţii" de sentimente ca să evoluez sau măcar să încerc. :)

Azi am avut o seară specială (ştiu că ar trebui să zic ieri, dar mie Moş Ene încă nu mi-a încheiat ziua -deşi încearcă- , aşa că zic "azi") pentru că a venit încă un prieten de la facultate şi au mai fost şi alţii care mi-au adus aminte de cum era cam acum un an/jumătate de an, şi mi-a s-a amintit că vechea eu nu a dispărut, plus.. un prieten mi-a făcut o mică caracterizare care m-a bucurat enorm. (Cu ocazia asta îi zic mulţumesc lui Marian) Cam asta ar fi în viaţa mea totaaaal neinteresantă :p.
Voi încerca să vin zilele astea cu unul din textele mele de ficţiune sau poezie, ca să nu plictisesc doar cu viaţa mea minunată :d. Mă gândesc la un text care e pe jumătate ficţiune, căci am povestit o parte din viaţa mea pe când eram dată peste cap de o anumită persoană, dar apare şi un viitor (pe atunci) evident ficţiune, momente ce nu au avut loc. Realitatea s-a întâmplat undeva în 2007-2008 şi "viitorul" putea să aibă loc prin mai 2008, dar nu a avut fiindcă nu am permis să se întâmple aşa ceva :) .
Pe zilele următoare, când voi "încâta" blog-ul şi oamenii care vor să mă citească cu textul meu care nu are un titlu precis. A fost unul ales la întâmplare, care am promis că nu va rămâne aşa. Prefer să rămână fără titlu :) .

Acum noapte bună şi Crăciun fericit! în caz că mă lenevesc :d.

Wednesday, December 23, 2009

Şi când îmi aduc aminte, parcă nu mai doare la fel de tare, dar ţin minte că am iubit şi am urât, că am zis că n-o să mai conteze şi că are să fie greu şi data următoare. Şi mereu este. Mereu va fi. Mereu sunt eu aiurea, fără să gândesc şi-mi fac momente dulci şi ani acrii. Dar îmi place acrul, nu? Parcă aşa era ultima dată..
Şi cine sunt eu să ştiu?
Sunt?
Cică..
Şi îmi aduc aminte. Îmi pare rău de prea puţin, dar era mult atunci şi ar fi putut să fie şi în continuare. Oricum, te-am iubit. Şi m-ai ajutat. Dar acum când te citesc, mă face să urăsc că m-am umilit atât. Pentru ce, oare?
Pentru mine?
Nu mai cred.
Şi a trecut, da, a trecut!

The Cliks.

Monday, December 21, 2009

Sunt fericită că am putut să plâng, sunt fericită că am râs atât de mult anul acesta şi spre finalul lui 2009 (mai aproape de final, anume) voi scrie ceva despre acest an care a însemnat mult pentru mine, care m-a schimbat în multe feluri şi care a fost plin de evenimente. Aparent şi restul au fost, dar mai plin ca 2009 nu cred ca am mai avut vreodată vreun an. Nu până acum..
Oricum, acum sunt fericită că mă pot descărca şi că melodiile nicidecum psihotice ale unei formaţii îmi transmit starea aceasta. E un fel de paradox, dar aşa mă simt şi acest lucru mă linişteşte mai mult decât mă aşteptam. O stare de visare agitată, o stare minunată. [ The Cliks - "Eyes in the back of my head" ; "Dirty King" ; "Bad Romance"(Lady Gaga cover) ]
Am primit un cadou super din partea părinţilor mei şi cu ocazia asta le mulţumesc din nou. E ceea ce-mi doream de multă vreme şi în sfârşit mi s-a împlinit visul.
Crăciun fericit în caz că nu mai apuc să "dau buzna" pe aici şi să aveţi şi voi parte de ceea ce vă doriţi. :)
(Click pe poză)

Friday, December 18, 2009


E cald şi bine. E inimaginabil de frumos să stai lângă sobă şi să auzi lemnele trosnind când afară viscoleşte.
Minunat!

2012

"2012" este un film care merită cele două ore pe care le ocupă din timpul vostru, pentru că are partea aceea ştiinţifică, nu foarte dezvoltată, dar destul cât pe mine m-a prins în mrejele sale şi am încercat să-mi explic şi singură fenomenele pe care ei le prezentau prin imagini şi vorbe.
E interesant, pentru că te pune pe gânduri şi pentru că nu strică să mai vedem şi astfel de filme, pe lângă toate comediile romantice pe care le caută din ce în ce mai mulţi oameni. Poate nu e cel mai bun, dar cu siguranţă nu pierzi timpul vizionându-l şi dacă-l mai şi plasezi într-un moment potrivit într-o zi, e posibil să fie alegerea perfectă de a-ţi petrece timpul liber sau nu..
Un alt film bun pe care l-am vizionat zilele trecute este "Knowing", un film cu Nicolas Cage, care poate trece în acelaşi gen ca şi "2012", însă întradevăr impresionant. Pe mine mă fascinează ştiinţa, dar pe lândă asta numerologia mi se pare întradevăr ceva demn de studiat, un domeniu de asemenea fascinant. Dar asta sunt doar eu..
Oricum, vi le recomand şi vizionare plăcută în caz că vă decideţi să le urmăriţi. :)

Thursday, December 17, 2009

Ştiu că am mai pus link către această melodie, dar mi se pare o melodie demnă de ascultat o zi întreagă sau măcar cele câteva minute din timpul unui om pe care le ocupă oricum. CLICK
Audiţie plăcută!

Am vizionat azi filmul intitulat "2012". Voi face un update sau poate un nou post legat de acest film, film care mi-a dat oarecare emoţii. Dar până atunci, vă recomand să-l vizionaţi, căci merită toate cele 150 de minute. AICI puteţi urmări trailer-ul şi să decideţi dacă să vizionaţi şi filmul sau nu, dar eu zic că merită. :)
Este până la urmă o ipoteză demnă de luat în calcul.

Noapte bună!

Saturday, November 28, 2009

Cresc.

Când apar acei oameni care-ţi oferă toţi ce-ţi doreşti îţi dai seama că defapt nu au apărut dintr-odată ci că mereu au fost acolo, dar părţile întunecate ale zilelor te-au oprit din a vedea şi momentele când au fost banali şi nu ţi-au adus decât zâmbete prea mici faţă de ceea ce îţi doreai.
Dar e deajuns să ştii atunci că trebuie să fii mai bun doar pentru ei şi că trebuie să fii fericit doar ca să-i mulţumeşti măcar puţin şi pe ei, pentru tot cât au făcut pentru tine. Şi înţeleg şi eu asta acum şi mă bucur că îmi dau seama, chit că pentru anumite momente e prea târziu.
Cel care m-a inspirat pentru acest post este tatăl meu care nu încetează să fie cel mai bun tată nici când eu îl dezamăgesc, nici când îşi doreşte un lucru de la mine, iar eu par a nu fi atât de interesată precum s-ar aştepta el să fiu, nicicând.
Sunt mulţumită şi deşi adolescenţa nu încetează să mă pună la încercarea şi să încerce să mă dărâme prin drumurile ei întortocheate, voi încerca să am o coloană vertebrală (atât cât poate un şoricel ;p) şi să merit titlul de majoră, adult, orice aş fi acum. Eu tot o adolescentă rămân, oricum m-aş fi schimbat în faţa legii, dar e o responsabilitate, nu? Diferenţa eu n-o simt, însă simt că trebuie să mă schimb şi nu pentru că am 18 ani, ci pentru că voi avea nevoie de schimbarea asta pe viitor.
Sunt fericită pentru că ştiu că voi reuşi să fiu aşa cum îmi doresc, pentru că voi reuşi să merg mereu înainte indiferent dacă sprijinul pe care mi-l doresc va fi sau nu acolo.

Tuesday, November 17, 2009

Random. -

It isn't that I do not care, but it starts once again and I know that this time I won't have the strength to lift my mood from wherever it will be when I'm done, when they're done.
I'd like to be revived by some strange feeling, a feeling which would make my writing worth reading, a feeling which would make my days worth the light. Such a light. It is fading anyway, since winter is not that far away.

I want snow for my birthday. Is that too much to ask?
Well, probably yes, because there are no signs of such phenomena.
But I want it.
So bad.

Friday, November 6, 2009

Random.

(click on the photo)

However..


I found myself laying there as if my mystery was suddenly solved and as soon as I would have been noticed, everything could be just fine. But who would notice me? I already know that the world doesn't revolve around me as it doesn't revolve around anyone I know. But mine does, their does. It's an odd intersection we like at life. How every single one of our lives gets to be an intersection of many circles around people, around our friends. Because, although we say we do not care about some people, by knowing them, at some point, we revolve around them, we intersect our own circle with theirs. Even when we hate..
However, there are several circles bigger than any others, such as politicians' circles or well-known scientists' circles. So, maybe the world revolves around them? Or do we revolve around the world, since it has a round, circle kind of shape? It might be, but is it?


Wednesday, October 28, 2009

Discuţie

În căderi ne pierdem răsăritul şi vedem doar apusuri, fără să mai conştientizăm vreun început oricât de multe s-au sacrificat pentru a ni se da acea şansă şi oricât de multă fericire am adus. Dar ne izolăm existenţa şi o raportăm doar la acele întâmplări şi persoane care ne-au făcut să cădem, însă ce nu deosebim este marmura tare pe care am căzut de abisul în care am cădea dacă am pune punct. Aparent abisul ar părea mai curând mic şi o metodă de a ridica greutăţile de pe umeri, decât o mare de timp şi spaţiu din care nu ne mai putem întoarce şi la fundul căreia nu ajungem decât prea târziu pentru salvare.
Ştiu, este o temă des abordată de mulţi oameni în mult prea multe lucrări/postări/cărţi/etc. ca unii să o mai bage în seamă, plus apare ca superficială, o temă de copil emo, care nu ştie că adevăratele greutăţi ale vieţii încep după adolescenţă, iar adolescenţa rămâne o perioadă critică în care decidem cum vom înfrunta acele greutăţi. Ei bine, să fiu considerată cum o fi, dar mi s-a părut că timpul a trecut şi eu n-am fost în stare să scriu prea multe aşa că îmi reintru în ritm prin astfel de articole superficiale, în cuvinte mai mult sau mai puţin superficiale. Paradox, constrast? Indiferent, nu cred că mai contează atât de mult.
Cât despre ceea ce am vorbit în paragraful anterior, îmi permit să zic că mintea mea nu funcţionează aşa şi încerc să mă reglez pe undele ce duc spre fericire sau în orice caz o iluzie a ei apreciind lucrurile simple, decât să mă trezesc că nu mă mai opresc din cădere şi asta nu din cauza tuturor eşecurilor, unul după altul, ipotetic existente, ci din vina mea personală.
Punctul îl pune natura/Dumnezeu, în funcţie de concepţii, principii şi credinţe. Acum depinde pe ce treaptă ne punem, putem crede şi altceva. Cum zicea Dostoievski prin personajele sale în Demonii :"Cine are curajul să se sinucidă, acela a dezvăluit taina minciunii." şi "Cine va învinge suferinţa şi frica acela va deveni el însuşi Dumnezeu." Ei bine, aici sunt alte credinţe ale unor oameni ce nu au existat prin acele nume şi prin exact acele trăsături, dar sunt imaginile unor oameni ce există, au existat şi vor exista întotdeauna. În opinia personajelor, să te sinucizi îţi devi propriul Dumnezeu, căci ai îndrăznit să înfrunţi natura prin mijloace iluzoriu divine. Dar nu oricum, ci fără frică. Fără teama de viitorul vieţii, turnura pe care o poate lua aceasta, fără teama de durere şi de pierderi ci cu credinţa că astfel viaţa tuturor se va schimba şi că astfel realizezi tu acel ceva ce-l doreai. Ei bine, pare credibilă această ipoteză, nu? Câţi sunt cei care se gândesc la sinucidere fără gram de frică? De viitor, de trecut sau de prezent?
Şi totuşi eu, cu ideile mele de adolescent superficial, contrazic această ipoteză fără să mă gândesc că poate l-aş contrazice pe Dostoievski, marele Dostoievski. Şi asta pentru că ipoteza aceasta poate fi una dobândită prin gândire şi nu neapărat credinţă în ea, ori prin comunicare, în orice fel de cerc, loc de unde poate a şi luat imaginile acestor oameni. Revenind, ziceam că eu contrazic. Indiferent cum ne sinucidem putem deveni proprii noştii Dumnezei în mintea oricui află de inspravă căci pe ei nu i-am influenţat decât în acea mică parte care se numeşte prietenia/cunostinţa/amiciţia dintre noi şi respectivele persoane. Putem zdruncina diverşi oameni care să recurgă la aceaşi acţiune ca şi noi, însă prin atitudinea nepăsătoare şi prin lipsa fricii e sigur că ne-am detaşat cumva de nivelul simplu al unei prietenii şi suntem mai reci, aşa cum mulţi oameni tind să vrea să fie.
Aşa că indiferent de credinţă, repet, mintea-mi nu funcţionează astfel ci e o simplă discuţie între mine şi pagina aceasta de blog, ulterior vizitată de dumneavoastră. :)

Thursday, October 22, 2009

Update proiect.

Acum avem şi site. REDESCOPERĂ-ŢI ORAŞUL .

Tuesday, October 20, 2009

Maybe I should tell you that I have no intention what-so-ever to ruin my future for this friendship that seems to have more downhills than the reverse. Maybe I am just somehow selfish but even if I ruin it you would not see this and moreover, you would not even care. So why the trouble?
I will miss you, anyway. But why do I speak such nonsense when I have one more year left to not miss people. Even though they are far away.. Anyhow, I am sure that being selfish when it comes to this issue, it's for the best.


Declan Galbraith - Ego you


Nu, nu am uitat să spun şi de noul proiect EUdivers, doar că am avut perioada aceea nu tocmai grozavă în care orice aş fi scris părea să fie ca o pată de culoare total anapoda pe o pânză murdară de multe alte gânduri. Dar vă zic acum.
Avem un nou proiect, care mie personal îmi place în mod deosebit fiindcă în urmă cu ceva timp observasem şi eu clădirile vechi ale Tulcei care nu erau băgate în seamă, dar despre care desigur că nu ştiam nimic. Ei bine, aţi fi uimiţi să aflaţi cât de frumos a fost odată oraşul nostru drag şi cum îl distrugem noi prin indiferenţă, dar şi ignoranţă, unii dintre noi. Aşa că luăm atitudine şi rezolvăm ceva, nu? Nu e aşa normal? Eh, da, este, dar nu e uşor şi asta o ştim cu toţii. Putem încerca şi să vedem ce are să iasă.
Pentru mai multe detalii legate de proiect mergeţi la REDESCOPERĂ-ŢI ORAŞUL sau EUdivers şi să sperăm că vă place, iar tinerilor tulceni le spun spor şi sper să se implice :D .



Sunday, October 18, 2009

(Not mine. Credit for whoever did this wallpaper.)
Globus - Take me away

Everything passing us by and even time wondering whether it should stop.
Oh, lovely autumn, how am I supposed to cope with you leaving when you do?
I miss you, for I haven't seen you in such a long while, and I love you dearly, because you are the one that has been there, even if you couldn't bear the love I showed you. You never ran away.
You never will.
But I shall do it.
So go. Go on.
It's time for us to fall apart as friends and to find each other some other time, again, as we already did.
Please, do what you already do: do not look back.
I need you to leave and never come back, as I will come where you are.
And we shall be in the same stupid city, in the same stupid college, but just some people that know each other.
Some mere humans that once have been friends.

Thank you!

Monday, October 5, 2009



:D Subsciption.. de 3 luni. Nu ştiu exact cine este, dar mulţumeeeesc! Arigato! :D

Wednesday, September 30, 2009

The clock is ticking..

Timpul trece pe lângă mine şi nici nu-mi dau seama când frunzele cad, când începe iar să plouă fără fulgere şi tunete, când se sfârşeşte şi începe din nou. Nici nu ştiu ce, dar mă trezesc acum şi-mi spun că a venit toamna de mult, că iar pierd timpul şi iar o iau de la capăt cu nevoi, interese, dar mai ales programe, orare, care să mă ţină ocupată şi cu greu reuşesc să mă ţin de ele.
Ce am făcut vara asta? Ei bine nu ştiu, din anumite puncte de vedere, dar pot spune că cele mai frumoase amintiri le am în cutiuţa Vara 2009. Au fost şi altele, în alte veri, dar poate fiindcă am crescut am început să percep totul diferit şi acum văd cum este să fii conştient de fiecare acţiune şi mai ales să gândeşti fiecare pas, nu doar după ce l-ai făcut ci şi înainte.
E drept, nu am scris prea mult, am tras de timp, nu am fost în stare şi uşor se ducea săptămâna şi eu nu făceam ceea ce trebuia. Îmi pare rău, dar încerc, încerc să scap de starea aceea de moleşeală care mă cuprinde de multe ori şi sper că uşor va trece. Primul lucru? Voi încerca să scriu "Vacanţă de voluntar" pentru selecţia EUdivers, redacţie Dublu-click, deşi în parte nu mi se pare corect, dar mă conformez, doar de aceea sunt regulile, iar pe mai departe ar fi corect să-mi termin anumite lucrări şi să încep altele şi altele şi altele..
Ei bine, da, nu ştiu dacă mă voi ţine de cuvânt, dar să încerc se merită.
Ah. Dar vara n-a fost pierdută, căci am avut şi alte activităţi, iar una din perioadele cele mai frumoase a fost când verişoara mea Nina din SUA a venit în vizită. Scurt, dar bun. Nopţile nedormite, glumele şi durerile, lacrimile şi dansurile, toate adunate cu un plus de concert Cargo şi nişte prieteni minunaţi, mi-a făcut vara, fapt pentru care cutiuţa Vara 2009 este plină şi colorată. Să nu uit şi de ieşirea la mare de o săptămână alături de oameni care nu mi-au fost şi nici nu-mi sunt tocmai prieteni, dar rămân acolo undeva ca făcând parte din viaţa mea.
Pe lângă asta mai sunt şi pozele, anume arta aceea colorată ori nu, prin care surprinzi, ca prin multe altele, înfăţişările şi trăirile unor locuri sau oameni. Fotografia. Cu ocazia asta vreau să fac reclamă comunităţii foto http://comunitatefoto.wordpress.com/ , de care am aflat de la Marius Iancu. Site dedicat fotografilor sau celor care apreciază fotografia. Cât despre contribuţia mea în fotografie, pot spune că nu este foarte mare, dar încerc şi sper ca în timp să ajung mai bună, de dragul fotografiei şi fără niciun alt scop. Îmi place şi cred că este îndeajuns să-mi doresc să iasă ceva mai bun pe viitor.
Câteva din piesele mele, care să zicem că-mi plac şi mie :p.

Lost summer


In a way...


Autumns first try


Dance in harmony


Hidden


Special eye


River of time


Serene time



Cam asta ar fi legat de vară şi revin apoi şi cu altele.. De ce-mi amintesc, de ce-mi place să "vorbesc".

Saturday, August 29, 2009

1.

Ungaria.
La ora 2, ora României sau ora 1, ora Ungariei, ce poţi face când deşi buzele se îndepărtează, într-o deschidere largă ce de obicei arată venirea Moşului Ene, ochii tăi, sub impulsurile trimise de minte, refuză să se închidă? Ei bine, nu ştiu ce mai poţi face în afară de a te uita la TV sau a vorbi cu colegul/colega de cameră sau a sta afară, pe balconul camerei tale de hotel, uitându-te la stele şi scriind vrute şi nevrute. Eu scriu câte ceva din categoria „vrute”, căci mi-am pus în minte s-o fac şi acum îndeplinesc acel „to do” stabilit de mintea mea în urmă cu mai bine de 24 de ore, când pornisem din Tulcea către Bucureşti, spre a pleca de acolo mai departe către ţări frumoase sau mai puţin frumoase, depinde de caz. Aş zice „mări şi ţări”, dar în afară de Dunăre, momentan n-am traversat mare lucru, aşa că mă limitez la „ţări”.
De la 6 dimineaţa până pe la ora 19 am tot traversat minunatul pământ românesc, cu opriri pe ici şi colo, căci evident, oamenii fiind, avem şi nevoi fiziologice, dar adesea opriţi la cozi de.. maşini şi oameni, căci de, traficul e mare într-o zi ce precere weekend-ul. Ei, eu nu cred că e vorba de weekend aici, dar zic şi eu aşa, ca ăia de ne mai anunţă care pe unde s-a blocat în trafic într-o vineri/sâmbătă/duminică după-amiază pe la posturile naţionale de televiziune. Sunt rea. Sau nu.. Dar asta ne este România, şi cu bune sau rele, noi o iubim, nu-i aşa?
Cam obosită şi printre pleoape şi gene am văzut aievea, ca-ntr-un vis Valea Oltului, dar am mai văzut-o eu şi altă dată şi dacă nu multe merită văzute şi vizitate în România, să ştiţi că valea asta merită să vă „pierdeţi” timpul. Dar sunt subiectivă. Aşa că excursia asta nu este „două zile pierdute prin România” ci din contră, şi aici am văzut şi m-am minunat. Şi oprirea la Deva a fost plăcută, să vezi cetăţuia ce tronează asupra oraşului, dar cum n-am vizitat cine ştie ce ieri, nu pot să mă afirm încă ce e mai frumos. Deşi, gândindu-mă că am înainte Viena nu prea-mi mai pun problema care-i mai frumoasă. Am mai văzut eu Viena şi altă dată, cu proprii mei ochi, la distanţă de 1 metru, deci nu la TV, deşi se poate interpreta şi asta în acelaşi mod dacă sunteţi rău voitori. Ideea e că am mai vizitat Viena acum ceva ani şi în acelaşi an am vizitat şi Deva. Ghiciţi care mi-a plăcut mai mult. Ei, o fi România mândruţa noastră frumuşică, dar ne bat mulţi, chiar şi la natură, că ei de bine de rău au ştiut să o păstreze. Noi încă lucrăm la campania „go green”. Nici nu ştim să facem campanie, dar să mai şi aplicăm.. Dar ajungem noi şi acolo, că doar n-om fi raci să mergem tot înapoi. Am ajunge să fim iar daci şi nu raci sau oricum o combinaţie.
Drumul meu prin frumoasa noastră ţară, însă, a pornit de la Tulcea şi dacă n-am învăţat istorie cum o să bag la puşculiţă în următoarele zile, cel puţin am învăţat câte ceva şi m-am minunat. Printre copiii, desculţi sau nu, pui de ţigani ce întindeau mânuţele ale căror degete ţineau strâns câte o punguliţă plină cu nuci noi, decojite, nu care cumva să zboare din inerţia vântului provocat de trecea maşinilor ce-i ignoră, am văzut şi câte un vârtej unde tot vântul se face vinovat. Poate fiindcă sunt orăşeancă, nu am apucat să văd minunea asta până acum şi deşi nu era decât un praf învârtit în aer, era al naibii de frumos să priveşti cum natura bate gândirea omului, dicolo de absolut orice limite. Tot ea ne inspiră şi tot ea câştigă. Mă întreb până când, că se pare că în această competiţie ne-am decis să distrugem adversarul, ca nu care cumva să mai poată să alerge..
Un alt lucru învăţat e cum să schimbi o roată la Volkswagen-ul Golf 5 al familiei Trifanov, din motive obiective ale şoselii care e plină de pietre şi pietricele şi au intrat pe ici pe colo de făceau zgomote nu tocmai plăcute, poate chiar suspecte. Ne gândeam că ceva se întamplase, dar a fost bine. S-a rezolvat. Cât despre cele două „companii”, nu fac reclamă. Nici companiei producătoare de maşini, nici „companiei” producătoare de Trifanovi.. adică familiei.
Aşa, uşor uşor, prin România am ajuns la Nădlac, unde acum, spre deosebire de acum trei ani, am stat doar 10 minute şi nu ore. S-a mai rezolvat sistemul. Uite un + . Şi am ajuns la unguri. Frumos nene, frumos, dar diferenţă mare la curăţenie nu-i, să mă ierte Dumnezeu. Hai, să zicem că e graniţa cu România şi că pe acolo mai trecem şi noi, dar cu cât ne depărtăm situaţia nu se rezolvă. O-ţi avea şi voi plusurile voastre cu 600 km de autostradă, chiar dacă sunteţi mai mici ca noi, dar tot nu e curat, nici în oraşe şi nici în afară. Rămâne frumosul cu oameni care arată mai civilizaţi. Nu ştiu dacă înţelegeţi expresia „ a arăta civilizat”, dar dacă vedeţi un străin la voi în oraş, nu vă daţi seama numai după faţa lui că e străin de prin vest? E ceva, la mimică şi se mai adaugă şi îmbrăcămintea, că, iar să mă ierte Dumnezeu, de data asta că nu-s aşa de patriotă, dar piţipoance pe aici nu am văzut. Cel puţin nu încă. Poate există, dar la noi prea pe toate drumurile sunt. Oamenii ăştia arată civilizaţi şi majoritatea merg pe bicicletă. Eu nu ştiu să merg pe bicicletă şi poate de aceea mi se pare atât de special, dar să vezi şi tineri şi oameni mai în vârstă deplasându-se în felul acesta te face să crezi că au grijă de mediu, dar şi de ei. Graşi nu am văzut cât am trecut prin Ungaria, dar să zicem că timp mai este.
Şi am trecut şi Dunărea în Budapesta. Nu e prima dată, dar parcă de data asta am fost mai conştientă, căci data trecută numai ce mă trezisem. Dunăre am şi eu, la Tulcea şi e frumoasă în felul ei, dar totuşi noroc cu Delta că luminile reflectate mai frumos ca aici până acum n-am văzut. Arată frumos şi malurile sunt bine făcute, bat pariu că nici nu arată atât de poluată şi nici nu miroase aşa de urât. Bine, nu bat pariu, că eu nu fac asta niciodată. Ei, fiecare are grijă să se „vândă” cum poate mai bine. Ştiu că sună urât, dar prin imaginea creată exact asta facem. Investim bani să arătăm bine, ca oameni, ca oraşe, ca ţară şi dacă reuşim, turiştii ne cumpără (mai puţin la partea cu oamenii, că nu ne cumpără direct pe noi ci tot la imagine ajungem).
Acum vă las şi pe voi să dormiţi, îl iau şi eu pe Moş Ene de-un crac şi vă zic „Somn uşor” căci mâine am o zi plină. Buh-bye!

Tuesday, August 4, 2009

Ce să scriu?

Ei bine, da. Nu ştiu şi punct. Ce pot zice? Că e încă criză şi lumea e atât de agitată de un an încoace ca şi cum ar veni sfârşitul pământului? Uite, sincer zic, de când se anunţa că e o problemă, înainte să se dea verdictul că da, este criză, mi se părea că totul e accelerat, că e o agitaţie generală peste tot în lume, chiar şi la TV, şi la şcoală etc. E întradevăr un fenomen ciudat, dar de asemenea e un fenomen analizat de mult prea mulţi ca să merite acum prea mult din cuvintele şi atenţia mea. Deci, rămâne întrebarea: ce pot scrie? Ce mai am de zis?
Eu cred că multe, dar dacă vreau să scriu şi caut adânc, în mintea mea nu găsesc absolut nimic. Aş putea să mă apuc să trântesc cu ironia pe masa vreunei pitzipoance (scris intenţionat cu "tz", în caz că nu s-a observat) şi ştiu, m-aş amuza teribil văzând cât de bine se simte când eu o "complimentez", dar oameni buni, e trist. E al naibii de trist şi dureros pe de altă parte.
Eh, că tot mi-am adus aminte, vorbind aici de piţipoance (măi, tare mi-e teamă. e corect cu "ţ"? :-s)
Era deunăzi una faimoasă la TV, mare artistă, cântăreaţă mai ales, dar în special nouă.. Aşa cum sunt şi ciupercile după ploaie, cam ca toate pipiţele, aşa, ca să mă înţelegeţi. Nu am nimic cu ea. Face România cunoscută, dar în unele cazuri, zic eu, nu tocmai în cel mai plăcut mod pentru noi. NU suntem toate îmbrăcate atât de sumar şi NU vorbim toate aiurea când nu ştim o limbă străină. Despre ce vorbesc? Uite despre asta: click . Da, penibil. Cine e? Adorabila noastră româncă, Inna. ;;)
Nu, nu sunt invidioasă, dacă cumva asta credeţi domniile voastre. Pe ce să fiu? Pe cultura ei? Parol, ar zice Caragiale. De unde cultură, madam Piscopesco? Vi se pare că dacă e pe scenă, are şi minte? Dacă engleza voastră nu e la fel de proastă ca a madamei Inna sau Elena Alexandra, vă rog să urmăriţi clipuleţul de mai sus. [Apăsaţi pe click. E o redirecţionare. :) ] Vizionare plăcută!

Am scris destul, dar revin cu aceleaşi întrebări şi data viitoare. Acum aşa mi-am adus eu aminte, fără să-mi caut în minte şi cred că aşa voi păţi mereu. Pe curând.

Thursday, July 23, 2009

Săptămâna Filmului Interetnic

Saptamana Filmului Interetnic editia a IV-a Imprimare E-mail


Cum ne-am obişnuit să vă încântăm în fiecare vară cu un mini festival de film, Săptămâna Filmului Interetnic şi anul acesta, criză sau nu, nu face excepţie.

Am ajuns la ediţia a patra cu spijinul Guvernului Romaniei, Departamentul pentru Relatii Interetnice, contributia voluntarilor şi suportul instituţiilor publice din Tulcea şi anume Primăria Municipiului Tulcea, Consiliul Judeţean Tulcea şi Instituţia Prefectului Tulcea şi nu în ultimul rând cu sprijinul vostru, al spectatorilor ce ne urmăresc proiecţiile cinematografice şi micile programe artistice specifice fiecărei etnii.
Pe 17 iulie ne-am lansat oficial proiectul în sala Mihail Kogalniceanu a Consiliului Judetean Tulcea. Mic sau mare, reprezentanţi ai administraţiei publice locale, ai grupurilor etnice din municipiu şi membri EU divers ne-am aflat în faţa presei tulcene pentru a detalia intentia noastră referitoare la cea de-a IV-a ediţie a Săptămanii Filmului Interetnic.
Astfel, am pregatit în fiecare din cele şapte seri dansuri şi cântece tradiţionale de care să vă bucuraţi alături de comunităţile etnice din Tulcea sau oaspeţii noştrii din alte judeţe. Filmele proiectate vor fi din categoria comediilor, obţinute cu sprijinul ambasadelor şi consulatelor de origine ale minorităţilor etnice.
În mare, urmează să vă delectaţi cu şapte seri fiecare dedicată uneia dintre comunităţile din Tulcea, după următorul program:

Luni, 20 iulie 2009-"Seara ucraineană"
-Alocuţiuni
-Recital ansamblul "Zadunaiskaia Sici" al Uniunii Ucrainenilor filiala Tulcea
-Recital ansamblul "Rebalka" al Uniunii Ucrainenilor filiala Crişan
-Proiecţie cinematografică

Marţi, 21 iulie 2009-"Seara germană"
-Alocuţiuni
-Recital ansamblul "Rhytmus" al Forumului Democrat al germanilor din Tulcea
-Recital ansamblul meglenoromân "Altona" din Cerna
-Proiecţie cinematografică

Miercuri, 22 iulie 2009-"Seara italiană"
-Alocuţiuni
-Recital ansamblul "Allegria" al Comunităţii Italiene din Tulcea
-Recital poezie Berty Neumann, Comunitatea Evreiască Tulcea
-Recital ansamblul aromân "Daima" din Tulcea
-Proiecţie cinematografică

Joi, 23 iulie 2009-"Seara romani"
-Alocuţiuni
-Recital ansamblul "Phralipen" al Partidei Rome Pro Europa Tulcea
-Recital ansamblul "Tarnipen" Braşov
-Proiecţie cinematografică

Vineri, 24 iulie 2009-"Seara rusească"
-Alocuţiuni
-Recital ansamblul "Lotca" al Comunităţii Ruşilor Lipoveni Tulcea
-Recital ansamblul "Molodti" al Comunităţii Ruşilor Lipoveni Tulcea
-Recital ansamblul "Ciubcik" din Bucureşti al Comunităţii Ruşilor Lipoveni
-Proiecţie cinematografică

Sâmbătă, 25 iulie 2009-"Seara turcească"
-Alocuţiuni
-Recital ansamblul "Tuna" al Uniunii Democrate a Turcilor Tulcea
-Recital ansamblul " Kaynanalar" al Uniunii Democrate a Turcilor Tulcea
-Recital ansamblul " Narenler" al Uniunii Democrate a Tătarilor Tulcea
-Recital ansamblul tătărăsc " Kara Su" din Medgidia
-Proiecţie cinematografică


Duminică, 20 iulie 2009-"Seara grecească"
-Alocuţiuni
- Recital ansamblul "Elpis" al Comunităţii Elene din municipiul Tulcea
-Recital grupul grecesc "Trio Tora" din Galaţi
-Recital ansamblul "Doruleţul"
-Proiecţie cinematografică

Vă lansăm astfel invitaţia de a ne fi alături în Piaţa Civică a oraşului nostru, în săptămîna 20-26 iulie 2009, incepand cu orele 21.00, pentru seri multiculturale reprezentative minorităţilor etnice din municipiul Tulcea.

Thursday, July 16, 2009

Vacanţă

Libertate de minut, cu poze la minut în parcul de distracţii, cu plimbări infinit de multe şi gratuite în Casa groazei, cu oameni ce-ţi plac şi cu care poţi discuta, dar mai ales cu prieteni alături de care pur şi simplu te simţi bine şi nu mai contează multe e libertatea pe care ţi-o poţi permite şi care culmea te şi face fericit.
Malul mării şi apa rece cu valuri ce îţi dărâmă inhbiţiile, cu apusul plin de lumina perfectă pentru imortalizare te fac să vrei să trăieşti acolo mereu sau măcar... hai încă o lună, că tot e vară. E momentul ilogic pe care logic l-ai plănuit ca perfect şi iese total diferit, mai rău, ori mai bine, dar de care vei râde mai târziu. Clipele lungi în care blestemi faptul că acea cremă a rămas acasă şi că pielea ta nu ştie decât să se ardă, căldura ce te cuprinde apoi, nimic nu mai conteză atât cât contează faptul că secunda când te vei urca într-un microbuz plin şi cam murdar se apropie.
Trist sau nu, profiţi. Mulţumesc că sunteţi aici fetelor!

Monday, July 13, 2009

Nu doare dacă pun asta, aşa că, here you go. Una din poveştile care mi-au adus diploma pe care scrie "Locul I", la concursul Tinere Condeie.


Timpuri trecute



Intru apatică şi las uşa deschisă, de parcă n-aş avea uşă acasă. Îmi dau seama de cât de nesimţită sunt azi, dar nu mă obosesc să mă întorc ci doar merg înainte ca şi cum aş avea un scop sfânt. Laur mă zăreşte, îşi dă seama că e uşa deschisă şi spune cu un sarcasm care ar durea pe oricine doar pe mine nu, mai ales în astfel de momente:
-Oricum e prea cald aici.

Îi zâmbesc cu aceeaşi apatie cu care mă mişc şi mă aşez la una din mese, îmi scot pachetul de ţigări şi bricheta şi îi fac un semn cu mâna. Ştiu că mă înţelege fiindcă în ultimele câteva luni mi-am tot petrecut dimineţile aici. Nu că n-aş avea ce altceva să fac, dar casa nu-mi mai suna a cămin, Alex tocmai a plecat din apartament iar cei de la facultate tot ce ştiu e să predea şi să predea şi culmea, exact ceea ce am învăţat şi în liceu, aşa că nu mă mai deranjez să trec pe acolo. De cele mai multe ori o rog pe Alex să-mi aducă două-trei cursuri şi învăţ ce mai e nou.
Astfel am ajuns să-mi petrec fiecare "ivire de zori" în "casa" aceasta dulce şi lipicioasă, care nu mă mai lasă să plec, la propriu şi la figurat.
Îl privesc pe Laur cum îmi aşează cafeaua cu mult lapte pe masă puţin în dreapta mea, îi fac semn din ochi să se aşeze şi îmi aprind ţigara pe care am scos-o în urma cu două minute din pachetul făcut ferfeniţa în buzunarul blugilor mei vechi.
-Deschidem la douăsprezece, îmi zice el şi zâmbeşte cu înţeles. Se aşează alături de mine, îmi ia pachetul din faţă şi îl aruncă până aproape de bar. Îi ştiu deja schema aşa că nu mă mai ridic să-mi iau pachetul şi doar îi privesc colţurile gurii care se ridică şi care parcă aşteaptă să fac un gest care să le mulţumească şi mai mult. I-am prins ironia.
-Mâine ştii că e cântare, nu? vorbesc şi eu în sfarşit, trăgând câte un fum între cuvinte. Ştiu că asta îl enervează de obicei pe Laur, dar de data asta pare calm aşa că îl las să continue el discuţia. Nu e în momentul lui, iar asta înseamnă că dacă spune ceva, are să fie bine, altfel nu are rost să mă bag aiurea.
Îmi ia cafeaua care stă de câteva minute bune suspendată în mâna mea, fără să se mişte decât la stânga şi la dreapta de la tremuratul mâinilor mele. Soarbe paşnic din ea de câteva ori, se ridică, se aşează turceşte pe banchetă şi nu-şi ridică privirea.
-Nu lucrez aici, şi începe să râdă.
De data asta râd şi eu, ceea ce-l miră de obicei. Asta îl face să-şi schimbe puţin atitudinea şi pare sigur că o să obţină ajutorul meu.
-Ştii... trebuie să merg să plătesc ceva azi şi e urgent. Dar nu pot să las barul deschis fără nimeni aici. Şi nici nu am voie să-l închid. Poţi să mă ajuţi cu ceva?
-Azi chiar sperai să vin şi nu mai m-ai înjurat. Spune.
În câteva minute a plecat şi am rămas singură, depănând amintiri fără să vreau, în locul "tinereţilor mele". Sunt în anul trei de facultate şi profesorii par prostiţi. Predau ce am învăţat deja, în liceu ori tot în facultate, şi asta se întâmplă de obicei în primul an, dar încerc să-i ignor. Şi aşa viaţa mea a luat un alt sens în ultima vreme. Alexandra, colega mea de "camera", s-a decis să se mute cu prietenul ei din ultima vreme deşi mi-a declarat de multe ori că nu crede că relaţia lor v-a mai dura multă vreme. O iubeam în felul meu platonic fiindcă mă scosese puţin din starea aceea de adolescentă stupidă când o cunoscusem prima oară în clasa a zecea. Zic prima oară fiindcă am cunoscut-o şi a doua oară, şi i-am mulţumit. De atunci a rămas în viaţa mea şi m-a ajutat cum a putut ea mai mult, iar la facultate ne-am mutat împreună, deşi amândouă locuiam în Bucureşti. Un apartament, de "fiţe", cumpărat prin cooperarea ambilor părţi, şi părinţii mei şi ai ei, aşa că ne aparţinea în mod egal, fără să ne facem vreo problemă. Dar ea acum stă la al ei Marius şi în curând cred că vor zice că se vor căsători. O să treacă şi asta... Nici acasă nu-mi merge bine. Stilul acela de cămin perfect eşuează, acum după mulţi ani de zile şi deşi prevedeam asta, tot nu-mi vine să cred. Fratele meu, Alex (ciudată coincidenţă), un om normal pentru mine, după ce m-a trezit Alexandra la realitate, m-a ajutat să mă lupt cu societatea şi azi am ajuns unde sunt, un oarece nume în societate, dar am cam renunţat să lupt. Renunţ fiindcă tocmai acest Alex fuge de responsabilitatea unei familii, şi deşi sunt geloasă pe iubita lui, îi doresc să reuşească să-l prindă în gheare. Părinţii mei îl blamează şi nu încearcă să-l ajute în vreun fel. Încă sper că o să-şi vadă şi ei greşelile.
Acest loc, "bar", a fost locul unde mi-am făcut primii prieteni, iubiţi dacă vreţi să-i numiţi, locul unde am exagerat prima dată cu băutura, locul unde mi-am făcut cei mai mulţi prieteni din adolescenţă şi locul unde mă întâlnesc cu ei ori de câte ori îmi doresc să revin în acea atmosferă. Oamenii cei mai grozavi ai vieţii mele mă salută acolo şi mă privesc ca pe unul de-al lor, fiindcă pe stradă lumea e prea rea ca să ne privească cu ochi calzi, ca pe nişte prieteni, lumea e prea rea şi încearcă să ne dărâme doar fiindcă suntem prieteni, ca şi cum am fi făcut vreunul ceva. Nu i-am mai văzut de câteva luni fiindcă viaţa lor decurge normal, iar ei acum încearcă să-şi facă viitorul mai simplu, cel puţin în aparenţă. Îmi aduc aminte când stăteam la acea masă unde stau şi acum şi când îmi beam berea într-un minut şi ceream o a doua, de fiecare dată a doua, ca şi cum nu băusem alte trei înainte. Râdeam, spuneam glume, inventam tot felul de lucruri, scriam în jurnalul "găştii", astfel ne veseleam noi. Jurnalul a rămas la mine şi mă risc de o greşeală gramaticală, dar să zicem că era doar unul, deşi am completat destule caiete. Certuri, bătăi, am avut parte de toate, atât eu cât şi ceilalţi, dar nu ne-a părut rău decât imediat după. Ne simţeam ca pe nişte greşeli, dar apoi regretam doar greşeala de a regreta ce s-a întâmplat. Tot ce am facut ne-a adus şi bune şi rele, dar relele puteau fi oricum, pe când bunele mai puţin.
Cei mai buni prieteni ai mei, care au plâns şi au râs odată cu mine s-au sprijinit de acele mese şi de acele ziduri azi puţin cam reci. Zgâriam mesele cu numele noastre, cu inimioare de adolescenţi şi vărsam lacrimi amare asupra lor când ne simţeam trădati şi alteori le sărutam când păream să fim în rai.
Alături de ei am urcat trepte multe şi le-am coborât, iar dacă eram mai jos decât ei mă ridicau cu preţul căderii lor şi la fel am făcut şi eu. Ne-am apărat unii pe alţii, am jucat aceleaşi jocuri şi am cântat aceleaşi cântece. Am dansat pe toate melodiile care ne cădeau în cale uneori şi alte ori eram posomorâţi tare.
Acum tot ce îmi aminteşte de acele zile e că locul nu mă lăsa să plec, la propriu şi la figurat. Hanoracul meu se lipeşte de masă, după atâtea beri şi sucuri vărsate peste iar faptul că atmosferele trecutului pot reveni mă face să revin de fiecare dată.
Îmi termin şi a treia ţigară, îmi dau seama după scrumieră şi după cerculeţele din masă. Nici nu ştiu când m-am ridicat să-mi culeg pachetul, dar văd că am şi un suc de portocale roşii în faţa mea. Beau şi ultima gură din sticlă şi mai aprind o ţigară. Încerc să caut pe masă unul din numele scrijelite de noi şi îmi găsesc numele, scris cu o caligrafie cam neîndemânatică, deci clar nu a mea. Obişnuiam să desenez destul de frumos şi parcă nu-mi aduc aminte să fi scris vreodată atât de urât. Dar îmi aduc aminte când unul dintre prietenii mei se prostea. Ah da! Cristin... şi nu mi-a terminat numele, nu fiindcă n-ar fi putut ci fiindcă n-a vrut. Era singurul care-mi zicea asa şi care ştia cât mă enervam când mă striga astfel. Ah tu, George.
Mă ridic de la masă: a intrat cineva. Sper că e Laur fiindcă nu am chef să deschid eu azi. Mă uit la ceas şi încă nu e ora de deschidere. Sunt surprinsă că cineva în afara mea vine aşa de devreme. Oare Laur aşteaptă pe cineva? E clar un cunoscut, fiindcă lasă uşa deschisă şi îşi lasă geaca în anticameră. Intră... Îmi zâmbeşte ca unui vechi cunoscut şi abia dacă îmi dau seama cine e. Şi-a schimbat freza, şi-a scos cerceii din urechi şi are verighetă la mână. A trecut mult timp. Mă trezesc şi îi spun vechea glumă, pe care Laur o spunea încă de când începuse să lucreze aici, în urmă cu 6 ani. Ştiu că o va înţelege şi chiar o înţelege. Îmi zâmbeşte tâmp, aşa cum făcea pe vremuri şi mă îmbrăţişează.
-Deschidem la douăsprezece...

“Credendo Vides!”


Mhm, miezul de adevăr se poate citi uşor, chit că e un adevărat miez sau nu. Cei ce mă cunosc, mă pot recunoaşte pe mine şi elementele acelea din viaţa mea şi a lor. Pentru Ana(Sushena), fiindcă m-a inspirat. Mulţumesc, draga mea >:D<.

Thursday, July 2, 2009

Reconnect

Planuiam să revin. Nu ştiu când, dar am lipsit o perioadă din tot ce înseamnă scris fiindcă simplu, mintea mea nu funcţioneză pe frecvenţa asta. Două luni înseamnă mult. Îndeajuns de mult.
Cum revin? Habar nu am, dar nici că mă interesează. Cred că termin toată treaba asta cu broşura şi apoi o să încerc să termin măcar o parte din ce am început.

Nici măcar nu ştiu la ce mi-a stat mintea toate zilele astea cât am lipsit, însă ştiu că am luat locul I la proza narativă cu trei poveşti de-ale mele şi locul IV la poezie, la Tinere Condeie. O parte din poezii le-am scris cam în perioada dinainte de a trimite creaţiile, însă proza nu. Şi totuşi pare a fi punctul meu forte. Îmi voi reveni eu. Elena-Alina nu stă prea mult departe de ceea ce-i place. Nu poate.


O parte din activitatea mea a constat în fotografie.. eu am încercat să am ale mele, dar încă învăţ, aşa că între timp voi promova un prieten de-al meu. Cam tot ce a făcut el mi-a plăcut şi până acum a fost cam singurul dornic să-mi împărtăşească din cunoştinţele lui şi îi mulţumesc pentru asta.

Pe lângă asta, sper să-mi intru cât de repede în ritm. Welcome me back...

Wednesday, April 29, 2009

Not! [2]

I might do what is wrong. Or maybe, I always do what is wrong ...
Kill me now, I deserve it!
Change my appearance and love me not.
I'll dye my hair in red, I'll stare at nothing at all, I'll make my lips speak nonsense and I will never love you.
Do the same to me.
I thought ...
There's gotta be more to life ...
But there is not.
I'm still that stupid blond haired girl you will never love :) .
Thank you for always being there!

Tuesday, April 28, 2009

Not !

Mă gândesc că totuşi nu are niciun rost să fiu aşa, dar am încredere în mine şi totuşi neg că eu sunt eu. Mă recreez, doar mintal şi poate puţin prin atitudine. Nu mai fac schimbarea de acum un an, însă mă simt cumva ciudat. Eu.. eu nu sunt eu azi, eu sunt iarăşi Elena-Alina şi promit că în câteva zile revin.. Deşi nu ştiu cum e mai bine.
Elena-Alina a apărut odată cu acest blog şi în curând voi face un an sau poate am făcut deja. N-am ţinut prea bine evidenţa, dar adevărul e că orice schimbare a fost înregistrată aici, cu nume mai mult sau mai puţin concrete sau importante. Am încercat să nu scot pe nimeni la "înaintare", fiindcă oricât de acidă aş fii, nu vrea să rănesc pe nimeni. Ideea e că la momentul acela, când a luat viaţă acest blog şi eu m-am schimbat puţin şi am creat ceva ce să mă protejeze. Nu e o mască, sunt o altă eu, care apare din când în când, dar care dacă pune stăpânire pe mine nu o pot controla întru totul. Nu ştiu dacă să-mi fie teamă de asta sau nu, dar câteodată e bine-venită.
Bine ai venit, Elena-Alina! Cât vei rezista aici?

Monday, April 27, 2009

Primăvară blondă















Rătăcim pe covor de primăvară...
Surâdem în culori de apus...
Privim oraşul de sus.
[Monument, Aprilie]

Te iubesc, Irinia! >:D<

Wednesday, March 25, 2009

Câteodată când crezi că totul se transformă şi se decolorează spre a fi în alb şi negru e posibil să fi în stadiul acela de autoconvingere. Şi rămâi aşa, închis, văzând lumea în griurile tristeţii fără să-ţi permiţi să vezi mai departe, că poţi fi şi fericit. Mi-am deschis ochii şi văd, văd că merită să preţuieşti ce ai, să-ţi doreşti mai mult, dar să nu fii nemulţumit, căci e posibil să ai destul.
Acum văd culorile şi se prezintă situaţia în felul acesta:

De ce aş vrea să schimb ceva, orice în viaţa mea? Bine, aş vrea, însă sunt atâtea care vor rămâne aşa şi încep cu mine. De ce să mă schimb pentru x ori y, dacă el nici nu se gândeşte să se schimbe pentru mine? Câteodată îmi place să fac sacrificii, dar nu pentru oricine şi au rămas puţini care să merite.
Sunt eu şi sunt fericită, poate nu cu adevărat optimistă, dar îmi permit să visez şi să cred că visele mele se vor împlini. Cel puţin cea mai mare parte.
Îmi permit să fiu supărată pe anumite aspecte fără să-mi dau tot ritmul de viaţă peste cap fiindcă lumea pare rea. Este şi am de înfruntat asta. De acord, pot să mă descurc, de asta sunt om. Vreau să fiu supărată şi să mă exteriorizez ţipând, urlând, spărgând, dar fără să mai ţin în mine, fără să mai aduc picătură cu picătură până când explodez, dar tot fără să arăt că s-a întâmplat asta. Merit să mă supăr, am dreptul să fac asta.
Îmi permit să zâmbesc şi să râd fără să zic de ce o fac, fiindcă fac asta şi de ce are nevoie toată lumea de explicaţii? Pot fi aşa şi fără să vă explic, eu sunt aşa şi punct.
Îmi permit să plând atunci când o simt, chiar dacă sunt în public, pentru ca apoi să râd şi să nu-mi mai pese.
Îmi permit să sar şi să dansez când mă apucă, oriunde aş fi [ mai puţin la biserică :-P ].
Îmi permit să înjur dacă prin asta mă descarc.
Îmi permit să fiu tipa sociabilă care spune lumea că sunt.
Îmi permit să fiu fericită şi sunt fericită, aşa cum înţeleg eu acest concept!
Vă mulţumesc tuturor pentru asta!

Tuesday, March 10, 2009

N-am vrut să scriu despre primăvară. A venit, ştiu, dar cu toţii putem răsuci fila de calendar şi să vedem că e luna Martie şi dacă am trecut măcar prin primii ani de viaţă, mai ştim că este şi prima lună din primăvara calendaristică. Dar scriu acum, când sufletul îmi este apăsat, ca şi mintea de altfel, de atâtea. Am multe de făcut în doar o săptămână şi nu ştiu cât de pregătită sunt să le înfrunt pe toate, dar uşor uşor se duc toate, se rezolvă şi se duce şi săptămâna. Poate că aş fi fost mai fericită în alte condiţii, dar mă mulţumesc şi cu atât. Ce pot face?
Am şi zis la începutul anului că sper că anul acesta va fi mai bine, căci vreau să cred că merit mai mult şi faţă de anul anterior nu sunt multe de primit ca să fie mai bine. În special vizavi de sfârşitul anului...
Dar asta e altă poveste. De ce scriu acum? Nu ştiu de ce, dar şi mai grav, nu ştiu nici măcar despre ce. Ah, poate să povestesc ce am mai făcut. Ei bine, nimic prea mult, nimic prea puţin, am încercat, am plâns [da, în sfârşit], am râs şi acum mă stresez.
Vroiam să scriu încă de când am cunoscut-o, însă am aşteptat să văd cum decurg lucrurile. Cum poate un copil să-ţi intre cu o viteză atât de uimitoare în suflet şi să refuze să iasă, chiar de ai ruga-o, chiar de ai forţa-o? Dar nici n-o rog şi nici n-o forţez, căci mi-e dragă şi fac tot ce pot ca să stau alături de persoana care într-o săptămână jumate m-a făcut să râd mai mult decât am râs în tot acest am până acum, care m-a făcut să sper, chiar şi când nu mai aveam ce spera, când totul s-a distrus în faţa ochilor mei şi puteam atinge ca să fiu sigură că aşa e. Să zic că o ador? E adevărat, dar parcă nu e asta sau cel puţin nu doar asta. Întradevăr aveam nevoie de o prietenă ca ea, de o prietenă... Dar puteam să mă agăţ de orice cunoscut care mă ajută în momentele mele critice, însă am ales-o involuntar pe ea şi după doar o seară simţeam că o cunosc de ani de zile. Ce-mi place la ea? Nici nu ştiu să zic exact, nici nu m-am gândit şi nici nu mă gândesc, fiindcă simplu îmi place. Şoricelul din mine se trezeşte şi vrea să o ronţăie încet încet până o cunoaşte prea bine şi să o ţină acolo, cu el, de fericire, de cât de dulce e. Prin bine sau rău am trecut amândouă şi deşi a trecut doar o săptămână jumate, am trecut prin amândouă.
Viviana, îţi mulţumesc din suflet că exişti!
Apoi vii tu, cel ce îmi inunzi mintea cu fiecare strop de zâmbet, nu mă pot opri să te visez în ziua colorată, nu pot opri acele cristale ce se lasă pradă gravitaţiei mele ciudate. Le-am aşteptat şi într-un fel mă bucur că sunt aici, dar mai vreau să fi şi tu aici, să te privesc şi atât. Doamne, încă îmi simt trupul tremurând ca şi cum ar fi aici acel moment. Nici nu ştiu sigur dacă ceea ce simt se poate rezuma la "Te iubesc", dar sunt aproape. Şi ştiu cât voi putea să te iubesc în acest fel, hrănindu-mă cu pure vise şi mai ştiu că vor mai curge multe lacrimi, dar îţi mulţumesc că m-ai făcut să simt!

Acum, că am scris, mi-aş dori să plec pe tărâmul viselor în miez de zi şi sper să le pot face colorate, nu alb şi negru cum îmi este în esenţă realitatea.

Monday, February 23, 2009

"Am uitat de zâmbetele acelea frumoase." se auzi vocea sa cristalină în spatele meu, însă vroiam să nu o recunosc azi, să uit că o ştiam şi să o cunosc din nou. Ce ar putea fi mai frumos decât repetarea aceleiaşi frumoase poveşti, măcar încă odată, ca să nu uităm cum a fost şi ce a fost mai frumos, ca să ne amintim primele emoţii ce ne-au străbătut corpul firav, deşi natura poate l-a făcut puternic?
Mie mi-ar place să am ce să-mi amintesc, să repet măcar în mintea mea ca un film ce-l voi iubi multă vreme, însă imaginile refuză să existe măcar, aşa că mă retrag la umbra cuvintelor, pentru zilele când voi putea spune : "A venit şi vremea mea să rulez un film la nesfârşit, ca lumea să-mi pară plină doar de proşti ce s-au iubit."
Aş fi zis şi eu odată asta, cred că mai mult din gelozie faţă de toţi acei fericiţi suferinzi, ce-şi ling rănile după o astfel de poveste sau poate fiindcă simplu mă durea prea mult, dar azi ajung să mă contrazic. Nu-mi mai doresc ca în interiorul meu să străbată ecoul atât de uşor ci mi-ar place să se împleticească printre sentimente, chiar şi lacrimi, să fie nevoit să sară cuvinte memorabile, zile şi date pe care nu le voi uita pentru mult timp. Acum îmi doresc ca lacrimile să cadă, căci n-am mai plâns de mult şi parcă mi-e dor de acei picuri, de lichidul acela cumva magic, nedorit de atâţia de multe ori.
De ce ar fi lacrimile văzute de lume comparate cu ruşinea ce-ţi spală obrazul şi totodată ţi-l marchează, atât de adânc, căci mult timp vei fi cunoscut ca cel care a plâns în public? Cred că şi eu eram odată de aceeaşi părere, însă puritatea lor, a majorităţii lacrimilor scăpate pe un obraz peste care au trecut poate mutle sărutări, mă face să mi le doresc atât azi, indiferent de motiv.
Ecoul, blestematul de ecou răsună şi acum şi se sparge de pereţii minţii şi sufletului meu, spărgându-se asemeni sticlei, în părticele mărunte, dar îndeajuns de mari cât să poată pătrunde acei pereţi ca de carne şi să-i facă să sângereze până la epuizare şi lacrimile tot întârzie să apară. Oare durerea asta fizică nu o pot simţi? Dar este o durere fizică? Poate că aş vrea-o, cristalele ar şterge-o, ar pansa rana şi aş trece mai departe, aşa cum am făcut întotdeauna când am fost într-o astfel de situaţie. Şi ecoul încă se aude şi se aşterne peste sufletul meu, lăsându-se ca o pâclă ce cu greu o mai pot ridica, o pâclă sonoră, cu sunete acute, ce-mi înţeapă timpanul, făcându-l să vibreze mai departe către acel sistem absurd de oscioare, amplificându-l din ce în ce mai mult, lăsându-mă să surzesc şi mi-e teamă că data viitoare nu voi mai auzi niciun răsunet al sentimentelor mult dorite. Mi-e teamă...
Mi-e dor de un tine pe care nu-l cunosc în nicio formă, nici măcar în formă ideală mintea mea nu vrea să-l mai păstreze, nu vrea să mi-l arate, ca să-l pot înţelege şi să-i pot repera măcar o imagine deformată în viaţa reală, în realitatea crudă a zilelor şi a nopţilor. Aşa că simplu încerc eu să-mi creez formele ideale în orice situaţie şi continui cu speranţa că voi fi mulţumită dacă vreodată le voi atinge. Mă voi mulţumi şi cu atât, aşa cum întotdeauna am încercat să mă mulţumesc cu puţin, deşi am sperat că merit mai mult.
Dar acesta e destinul acela în care nu cred şi pe care-l detest dacă există, căci simt că eu sunt nesemnificativă, că părerile mele nu mai au vreo relevanţă, nu în astă viaţă, că altcineva alege sau a ales odată pentru mine. Dacă aşa e, mulţumesc oricum, pentru binele de până acum.

Sunday, February 22, 2009

Am crezut că voi pierde tot şi am pierdut destul, dar poate că m-am câştigat pe mine, în schimbul atâtor lucruri. E minunat să mă am iar în stăpânire şi parcă fericirea apare mai des la uşa mea şi bate timid în ea, ca să nu cumva să spargă ceva. Tot atât de timid îi deschid şi eu, dar uşor uşor mă voi învăţa cu ea şi o voi îndrăgi aşa cum în timp am ajuns să îndrăgesc şi tristeţea.
Dar şi, tristeţea mă mai alungă din când în când de pe banca ei fiindcă am profitat prea mult timp de ospitalitatea ei şi deja ne-am obişnuit una cu alta. Atunci mă aşez pe banca fericirii, care mă primeşte şi în casa ei, căci e darnică atunci când vrea şi atunci când nu mai avem stăpân. Dar adesea, fără să vreau, nimeresc la indiferenţă şi mi-e greu să mai ies de acolo, dar până la urmă reuşesc eu. Nu-mi place să mă simt goală.
Apoi aş vrea să nu-mi mai fie dor, dar îmi este şi simt cu inima îmi tresaltă doar când mă gândesc. La ce? N-aş putea spune. Aş vrea doar să ştiu că sunt îndrăgostită, să ştiu că trăiesc cu adevărat.


[click] O melodie ce îmi place mult. De ignorat imaginile, nu au vreo relevanţă.

Friday, February 13, 2009

La mulţi ani, Cosmin!

La mulţi ani, Cosmin! Frăţiorul meu, colegul de bancă, ăla care mă sâcâie mai mereu la şcoală, când eu vreau să dorm şi el nu poate, ori simplu are chef să fie atent sau să râdă cu cel din faţă. Te mai scarpin un an şi am scăpat de tine :)).
Dar parcă n-aş vrea să scap de tine, n-aş vrea să se ducă timpul aşa de repede, să treacă şi liceul, aş vrea să mai fim colegi, să îţi mai dau sângele, să mă mâzgăleşti cu marker-ul tău special şi eventual să mai dai şi pe bluză şi pe blugi. N-o să uit toate astea, fiindcă deşi pe moment ai fost stresant, acum e fain să-mi aduc aminte.
Te iubesc mult şi multzam fain pentru toate momentele când îmi eşti alături! Să fii un adult cu capul pe umeri şi mai ales să ai grijă de tine!!

Monday, February 9, 2009

Şi voi rămâne o amintire

Şi de-aş mai crede cuvintele amestecate cu gândurile unuia, năpădit de propria-i soartă ca şi cum amintirile ar veni din viitor, de ce aş mai visa atunci? Rămân un copil plăpând în faţa lor, a acelor cuvinte de legătură ce-mi blochează încheieturile, unde de un copac, şi nici măcar buzele nu-şi mai au pemisiunea de a se mişca fără ca măcar din gâtlejul meu să iasă vreun sunet. Acelaşi copil scuturat de toţi prin voinţă, rămân şi în faţa marilor idei, când geniile vor ieşi şi vor crede că sunt pavaj.
În urma mea au fost şi alţii, mai slabi ca mine sau mai puternici doar în vorbă, n-au ştiut să fie acizi prin cuvintele rostite şi-au fost legaţi la fel ca mine, fără să fi aşteptat aşa răsplată. De ce-am mai visat că vom ajunge mari când nu suntem lăsaţi nici să vorbim, căci libertate noi avem? Şi de ce-am mai vrea şi-acum să ne vedem viitorul, ca-ntro amintire să ne fie doar permis, un film de nestemate al nostru fu prezis şi am căzut curioşi să vedem doar încheierea, căci începutul e prea aproape şi nu e mult de aşteptat.
Rămân să construiesc oricui, o cărămidă în fundaţie, copil ce vei veni, te rog să mai întarzii!

Thursday, February 5, 2009

Am mai crescut, avem şi forum!

Forumul EU divers

Fiecare tânăr pe care îl cunosc îşi doreşte să comunice cu oameni care îi împărtăşesc ideile sau care pot să aducă argumente solide împotriva opiniei sale, fiindcă în felul acesta pot învăţa ceva nou. A construi nu înseamnă să pui doar o bază materială, ba din contră: informaţia este prima care influenţează inclusiv lucrurile pe care la final le vei putea atinge, care vor avea o formă proprie. Cuvântul constituie baza pentru multe lucruri şi mai ales pentru relaţiile interumane, pentru comunicare, schimbul de idei fiind facilitat de acesta.

Un loc unde îţi poţi împărtăşi părerea despre un anumit subiect cu oameni care îţi aduc argumente pro sau contra, care îţi împărtăşesc chiar ei opinia lor, este un loc unde te poţi simţi bine, dar mai ales un loc unde poţi învăţa ceva ce să-ţi folosească pe viitor iar viitorul unui tânăr trebuie să sune bine, să fie strălucitor. Un astfel de spaţiu este forumul asociaţiei EU divers unde tu, ca tânăr, îţi poţi aşterne ideile şi părerile pe o hârtie virtuală, urmând ca apoi să primeşti critici constructive şi aprecieri, în vederea îmbogăţirii cunoştinţelor. Orice om trebuie să fie dornic de a cunoaşte, fie că e vorba de oameni noi ori de informaţie nouă, iar noi, ca tineri suntem datori să ne dorim să facem mai mult, în primul rând pentru noi şi apoi pentru o societate întreagă, fiindcă e rândul nostru să conducem, e rândul nostru să arătăm cât şi ce putem.

Aici poţi să-ţi arăţi talentele scriitoriceşti, poate chiar de viitor jurnalist, şi să fii apreciat şi criticat astfel încât data viitoare să iasă şi mai bine. Fotografiile tale pot intra în concursuri şi poţi fi promovat prin intermediul nostru, doar să ai curajul de a ieşi în faţă şi să postezi. Ne interesează ce film ai văzut, ce carte ai citit ori ce ai auzit legat de un oraş sau un om cunsocut, ce ţi se pare interesant, ca să vedem şi noi, să citim şi noi, să aflăm şi noi, într-un cuvânt: să fim informaţi. Recomandările tale pot să ne ajute, să ne facă bine şi asta aşteptăm: să aflăm mai multe şi să-ţi oferim şansa să aflii şi tu mai multe. Exteriorizează-te prin cuvinte şi prin artă şi nu vei primi critici bazate doar pe simplul fapt că eşti tânăr, că nu ai experienţă de viaţă, ba din contra, părerea ta va fi luată în seamă, ideile tale pot fi bazele unui proiect.

Forumul EU divers este dedicat tinerilor din întreaga ţară şi în special tinerilor tulceni, care pot de asemenea evolua în asociaţia noastră. Aici vorbim despre ce ne place, în dorinţa de a ne cunoaşte, dăm frâu liber imaginaţiei noastre, fără să ne fie teamă că vârsta noastră ne va scade câteva puncte din "nota" finală. Este o bucurie să “vorbim” între noi, să ne cunoaştem şi dorim să împărtăşim această bucurie, această frumoasă experienţă cu tine. Eşti binevenit în rândul membrilor acestui forum, te aşteptăm!

Tuesday, February 3, 2009

EuDivers

Intraţi, vizualizaţi şi înregistraţi-vă. Apoi postaţi ;;)

Forumul EuDivers.
Vă aşteptăm. :-)

Monday, January 26, 2009

Vise

Aceleaşi obsesii, aceleaşi dorinţe, doar că alt decor de data aceasta.
Mi-e dor de un tine pe care nu-l cunosc îndeajuns, mi-aş dori ca braţele tale să mă înconjoare.

Listening to Pirates of the Caribbean soundtrack
Mood Speranţă

Sunday, January 25, 2009

EuDivers - eu sunt divers, tu cum eşti?


http://www.eudivers.ro

EU divers este o asociaţie care a început să-şi facă primii paşi acum trei ani şi deşi pare o perioadă scurtă de timp, în fiecare zi a mai crescut câte puţin şi noi suntem mândrii de ea. Ne-am hrănit cu proiecte, am băut satisfacţia celor din jurul nostru şi am crescut voluntari, frumoşi şi inteligenţi, care să se descurce singuri, dar care mereu aduc aminte de “părinţii” lor.

Cu ajutorul voluntarilor s-au proiectat şi s-au dezvoltat multe idei, unele mai trăznite, altele mai serioase, dar toate au prins la public şi toată lumea a fost mulţumită.

“Săptămâna filmului interetnic” s-a desfăşurat pe trei ediţii, una mai bună şi mai bogată în spectatori faţă de cealaltă. “Consilierii liceeni” a fost de asemenea de un succes extraordinar, care pe noi ne-a uns la suflet. Proiectul “O zi pentru două generaţii” a bucurat, pe lângă voluntari, şi mulţi bătrâni din Tulcea care rar mai au parte de puţină bucurie alături de tineri, aşa cum au fost şi ei odată.

Dar EU diverşii au ştiut să îmbine distracţia cu munca întotdeauna, astfel încât să fie cu zâmbetul pe buze ori de câte ori au avut ocazia. Chiar dacă proiectele mari, ca cele de mai sus, au fost însoţite toate de zâmbetele şi fericirea voluntarilor, s-au făcut şi alte ieşiri, “cu munca”, prin Turcia, la Cannakkale ori prin Deltă şi prin judeţ, la Sulina, Gura Portiţei sau Capul Doloşman.

Trecutul ne face să fim glorioşi, dar viitorul ne sună bine, aşa că nu ne-am lăsat pe o ureche şi să răsune trecutul! Nu! “Săptămâna filmului interetnic” are să ajungă şi la ediţia a patra şi chiar mai departe, iar “Consilierii liceeni” au să ne delecteze iar cu ideile lor. Bătrânii vor mai avea parte de “o zi pentru două generaţii” mult timp de acum încolo, căci zâmbetul lor este şi zâmbetul nostru.

Am devenit mai buni, lucrăm mai bine în echipă şi ne bucurăm de fiecare training prin care putem afla mai multe şi ne putem dezvolta mintea, memoria şi imaginaţia.

Cum noi nu suntem egoişti, ne-am dori să împărtăşim bucuria fiecărui surâs şi a fiecărui succes împreună cu tine. EU divers poate face ceva şi pentru tine, dar tu ce poţi face pentru EU divers şi mai ales împreună cu EU divers? Poţi fi ales în echipă şi să fi chiar tu cel care îi face pe bătrâni bucuroşi, ori să ai parte de trainingurile oferite de ACED cât şi de excursiile împreună cu echipa şi nu numai. Te aşteptăm dacă te simţi în stare să faci faţa unei astfel de provocări!:D

Încă o majoră


Toata lumea creşte, doar eu rămân în urma lor şi voi fi ultima care-şi va sărbători majoratul în timpul liceului. Dar e plăcut să fii mic, chiar dacă nu şi cel mai mic [Anutz, mai ai :D].
O mămică majoră şi acum şi surioara mea blondă nu este oprită de nimic în lume să urle că e fericită. Şi întradevăr, sunt sigură că îşi trăieşte visul chiar acum.
La mulţi ani Irina! Te iubesc din tot sufletul şi îţi mulţumesc pentru toate momentele în care îmi eşti alături. Ştiu că sunt stresantă de multe ori, ştiu că mai întârzii dimineaţa când trebuie să ne întâlnim, dar mai ştiu că eşti şi foarte bună [nu doar la suflet :-" =))] şi că mă ierţi pentru prostiuţele astea mici.>:D<> câteodată, sau măcar să zică despre noi că am fi surori, fiindcă în ciuda sângelui, chiar suntem.
Te iubesc şi vreau să fii fericită cât mai mult timp de acum încolo!

Friday, January 23, 2009

Şterge-mă!

M-am gândit la un nou concept despre mine. Aş vrea să mă şterg, dar nu de pe faţa Pământului, cum mulţi ar înţelege. Orice e public şi e legat de mine să fie şters, ca să fiu singura care mă cunosc cu adevărat, singura care mă cunosc mai mult decât ar putea alţii vreodată să ştie despre mine.
Însă nu mă trage inima să şterg şi blogul, plus că ar fi anumite evidenţe care nu-mi stau la îndemână. Mai aştept!


Listening to Dream Theater - Octavarium
Mood Obosită


I want to get out of here sometimes and to start it all over again!

Saturday, January 17, 2009

.eudivers.



Dă click pe poză!


Revenim cu multe proiecte anul acesta.

Friday, January 16, 2009

La mulţi ani scumpa mea! Să ne trăieşti mulţi ani de acum încolo şi să fii mereu aceeaşi Camy. Noi te iubim. Cu şuviţe blonde şi roz, fără şuviţe roz, cu bretonul puţin mai lung într-o parte, când defapt trebuia mai scurt sau invers, important e că eşti tu şi că eşti mami. Chiar dacă în timp s-au pierdut anumite lucruri, pentru mine eşti tot acea mami care poate da sfaturi şi care ne iubeşte:">. Îţi mulţumesc că ai fost aici pentru mine când am avut nevoie! Şi nu-ţi bate capul pentru cei care nu te înţeleg, contează că te înţelegem noi şi ştim care-ţi sunt adevăratele intenţii şi gânduri.

Cât despre mine, eu mai am doar câteva ore până la unele din punctele culminante ale acestui an, dar voi trece şi peste asta, cu mai mult sau mai puţin bine, cu rezultate mai mult sau mai puţin bune, important e că am încercat. Vă mulţumesc tuturor celor care m-aţi susţinut şi celor care mă susţineti în continuare. Nici nu ştiţi cât înseamnă pentru mine.