One day

They said she shouldn't be happy when they saw her sparkling eyes and so they dragged her back to whatever was before. Before what? No one ever knows, but there's always a "before" and never an "after"..

Clasicul e destin. Ineditul e noroc. Împreună sunt viaţă.

Wednesday, October 28, 2009

Discuţie

În căderi ne pierdem răsăritul şi vedem doar apusuri, fără să mai conştientizăm vreun început oricât de multe s-au sacrificat pentru a ni se da acea şansă şi oricât de multă fericire am adus. Dar ne izolăm existenţa şi o raportăm doar la acele întâmplări şi persoane care ne-au făcut să cădem, însă ce nu deosebim este marmura tare pe care am căzut de abisul în care am cădea dacă am pune punct. Aparent abisul ar părea mai curând mic şi o metodă de a ridica greutăţile de pe umeri, decât o mare de timp şi spaţiu din care nu ne mai putem întoarce şi la fundul căreia nu ajungem decât prea târziu pentru salvare.
Ştiu, este o temă des abordată de mulţi oameni în mult prea multe lucrări/postări/cărţi/etc. ca unii să o mai bage în seamă, plus apare ca superficială, o temă de copil emo, care nu ştie că adevăratele greutăţi ale vieţii încep după adolescenţă, iar adolescenţa rămâne o perioadă critică în care decidem cum vom înfrunta acele greutăţi. Ei bine, să fiu considerată cum o fi, dar mi s-a părut că timpul a trecut şi eu n-am fost în stare să scriu prea multe aşa că îmi reintru în ritm prin astfel de articole superficiale, în cuvinte mai mult sau mai puţin superficiale. Paradox, constrast? Indiferent, nu cred că mai contează atât de mult.
Cât despre ceea ce am vorbit în paragraful anterior, îmi permit să zic că mintea mea nu funcţionează aşa şi încerc să mă reglez pe undele ce duc spre fericire sau în orice caz o iluzie a ei apreciind lucrurile simple, decât să mă trezesc că nu mă mai opresc din cădere şi asta nu din cauza tuturor eşecurilor, unul după altul, ipotetic existente, ci din vina mea personală.
Punctul îl pune natura/Dumnezeu, în funcţie de concepţii, principii şi credinţe. Acum depinde pe ce treaptă ne punem, putem crede şi altceva. Cum zicea Dostoievski prin personajele sale în Demonii :"Cine are curajul să se sinucidă, acela a dezvăluit taina minciunii." şi "Cine va învinge suferinţa şi frica acela va deveni el însuşi Dumnezeu." Ei bine, aici sunt alte credinţe ale unor oameni ce nu au existat prin acele nume şi prin exact acele trăsături, dar sunt imaginile unor oameni ce există, au existat şi vor exista întotdeauna. În opinia personajelor, să te sinucizi îţi devi propriul Dumnezeu, căci ai îndrăznit să înfrunţi natura prin mijloace iluzoriu divine. Dar nu oricum, ci fără frică. Fără teama de viitorul vieţii, turnura pe care o poate lua aceasta, fără teama de durere şi de pierderi ci cu credinţa că astfel viaţa tuturor se va schimba şi că astfel realizezi tu acel ceva ce-l doreai. Ei bine, pare credibilă această ipoteză, nu? Câţi sunt cei care se gândesc la sinucidere fără gram de frică? De viitor, de trecut sau de prezent?
Şi totuşi eu, cu ideile mele de adolescent superficial, contrazic această ipoteză fără să mă gândesc că poate l-aş contrazice pe Dostoievski, marele Dostoievski. Şi asta pentru că ipoteza aceasta poate fi una dobândită prin gândire şi nu neapărat credinţă în ea, ori prin comunicare, în orice fel de cerc, loc de unde poate a şi luat imaginile acestor oameni. Revenind, ziceam că eu contrazic. Indiferent cum ne sinucidem putem deveni proprii noştii Dumnezei în mintea oricui află de inspravă căci pe ei nu i-am influenţat decât în acea mică parte care se numeşte prietenia/cunostinţa/amiciţia dintre noi şi respectivele persoane. Putem zdruncina diverşi oameni care să recurgă la aceaşi acţiune ca şi noi, însă prin atitudinea nepăsătoare şi prin lipsa fricii e sigur că ne-am detaşat cumva de nivelul simplu al unei prietenii şi suntem mai reci, aşa cum mulţi oameni tind să vrea să fie.
Aşa că indiferent de credinţă, repet, mintea-mi nu funcţionează astfel ci e o simplă discuţie între mine şi pagina aceasta de blog, ulterior vizitată de dumneavoastră. :)

No comments: