Câteodată când crezi că totul se transformă şi se decolorează spre a fi în alb şi negru e posibil să fi în stadiul acela de autoconvingere. Şi rămâi aşa, închis, văzând lumea în griurile tristeţii fără să-ţi permiţi să vezi mai departe, că poţi fi şi fericit. Mi-am deschis ochii şi văd, văd că merită să preţuieşti ce ai, să-ţi doreşti mai mult, dar să nu fii nemulţumit, căci e posibil să ai destul.
Acum văd culorile şi se prezintă situaţia în felul acesta:

De ce aş vrea să schimb ceva, orice în viaţa mea? Bine, aş vrea, însă sunt atâtea care vor rămâne aşa şi încep cu mine. De ce să mă schimb pentru x ori y, dacă el nici nu se gândeşte să se schimbe pentru mine? Câteodată îmi place să fac sacrificii, dar nu pentru oricine şi au rămas puţini care să merite.
Sunt eu şi sunt fericită, poate nu cu adevărat optimistă, dar îmi permit să visez şi să cred că visele mele se vor împlini. Cel puţin cea mai mare parte.
Îmi permit să fiu supărată pe anumite aspecte fără să-mi dau tot ritmul de viaţă peste cap fiindcă lumea pare rea. Este şi am de înfruntat asta. De acord, pot să mă descurc, de asta sunt om. Vreau să fiu supărată şi să mă exteriorizez ţipând, urlând, spărgând, dar fără să mai ţin în mine, fără să mai aduc picătură cu picătură până când explodez, dar tot fără să arăt că s-a întâmplat asta. Merit să mă supăr, am dreptul să fac asta.
Îmi permit să zâmbesc şi să râd fără să zic de ce o fac, fiindcă fac asta şi de ce are nevoie toată lumea de explicaţii? Pot fi aşa şi fără să vă explic, eu sunt aşa şi punct.
Îmi permit să plând atunci când o simt, chiar dacă sunt în public, pentru ca apoi să râd şi să nu-mi mai pese.
Îmi permit să sar şi să dansez când mă apucă, oriunde aş fi [ mai puţin la biserică ].
Îmi permit să înjur dacă prin asta mă descarc.
Îmi permit să fiu tipa sociabilă care spune lumea că sunt.
Îmi permit să fiu fericită şi sunt fericită, aşa cum înţeleg eu acest concept!
Vă mulţumesc tuturor pentru asta!

N-am vrut să scriu despre primăvară. A venit, ştiu, dar cu toţii putem răsuci fila de calendar şi să vedem că e luna Martie şi dacă am trecut măcar prin primii ani de viaţă, mai ştim că este şi prima lună din primăvara calendaristică. Dar scriu acum, când sufletul îmi este apăsat, ca şi mintea de altfel, de atâtea. Am multe de făcut în doar o săptămână şi nu ştiu cât de pregătită sunt să le înfrunt pe toate, dar uşor uşor se duc toate, se rezolvă şi se duce şi săptămâna. Poate că aş fi fost mai fericită în alte condiţii, dar mă mulţumesc şi cu atât. Ce pot face?
Am şi zis la începutul anului că sper că anul acesta va fi mai bine, căci vreau să cred că merit mai mult şi faţă de anul anterior nu sunt multe de primit ca să fie mai bine. În special vizavi de sfârşitul anului...
Dar asta e altă poveste. De ce scriu acum? Nu ştiu de ce, dar şi mai grav, nu ştiu nici măcar despre ce. Ah, poate să povestesc ce am mai făcut. Ei bine, nimic prea mult, nimic prea puţin, am încercat, am plâns [da, în sfârşit], am râs şi acum mă stresez.
Vroiam să scriu încă de când am cunoscut-o, însă am aşteptat să văd cum decurg lucrurile. Cum poate un copil să-ţi intre cu o viteză atât de uimitoare în suflet şi să refuze să iasă, chiar de ai ruga-o, chiar de ai forţa-o? Dar nici n-o rog şi nici n-o forţez, căci mi-e dragă şi fac tot ce pot ca să stau alături de persoana care într-o săptămână jumate m-a făcut să râd mai mult decât am râs în tot acest am până acum, care m-a făcut să sper, chiar şi când nu mai aveam ce spera, când totul s-a distrus în faţa ochilor mei şi puteam atinge ca să fiu sigură că aşa e. Să zic că o ador? E adevărat, dar parcă nu e asta sau cel puţin nu doar asta. Întradevăr aveam nevoie de o prietenă ca ea, de o prietenă... Dar puteam să mă agăţ de orice cunoscut care mă ajută în momentele mele critice, însă am ales-o involuntar pe ea şi după doar o seară simţeam că o cunosc de ani de zile. Ce-mi place la ea? Nici nu ştiu să zic exact, nici nu m-am gândit şi nici nu mă gândesc, fiindcă simplu îmi place. Şoricelul din mine se trezeşte şi vrea să o ronţăie încet încet până o cunoaşte prea bine şi să o ţină acolo, cu el, de fericire, de cât de dulce e. Prin bine sau rău am trecut amândouă şi deşi a trecut doar o săptămână jumate, am trecut prin amândouă.
Viviana, îţi mulţumesc din suflet că exişti!
Apoi vii tu, cel ce îmi inunzi mintea cu fiecare strop de zâmbet, nu mă pot opri să te visez în ziua colorată, nu pot opri acele cristale ce se lasă pradă gravitaţiei mele ciudate. Le-am aşteptat şi într-un fel mă bucur că sunt aici, dar mai vreau să fi şi tu aici, să te privesc şi atât. Doamne, încă îmi simt trupul tremurând ca şi cum ar fi aici acel moment. Nici nu ştiu sigur dacă ceea ce simt se poate rezuma la "Te iubesc", dar sunt aproape. Şi ştiu cât voi putea să te iubesc în acest fel, hrănindu-mă cu pure vise şi mai ştiu că vor mai curge multe lacrimi, dar îţi mulţumesc că m-ai făcut să simt!

Acum, că am scris, mi-aş dori să plec pe tărâmul viselor în miez de zi şi sper să le pot face colorate, nu alb şi negru cum îmi este în esenţă realitatea.