Un tren

Marfar de zâmbete ucise în război
Îţi plimbi vagoanele prin gări necontenit,
Nu vezi de vânt, nici de ninsoarea cea senină
Şi vara o înfrunţi, de-i secetă sau nu.

Masacrele privite cu ochii tăi vrăjiţi
Nu-şi mai au rostul decât într-o scrisoare
Pe care toţi or s-o înveţe ca pe o poezie:
Istoria cestui neam, prea dulce erezie.

Îţi vezi de drumul tău şi ruginit suspini
C-ai vrea să mai trăieşti încă un an sau doi,
Să-i vezi pe fiecare cum fac să fie viaţă,
Destinele să schimbe deşi tot fac la fel.

Tu-i ştii nechibzuinţele trecutului amarnic,
Dar ştii şi bogăţia ce totul a cuprins,
Şi fiecare om auzi ce veacuri ştie,
Dar nici măcar aceia nu ştiu de ce a fost.

Tu ştii, cumplite tren, c-or să mai fie mulţi,
Ca ei ori noi ca alţii, cam multe or să treacă,
Însa cu fiecare tu vei găsi pe cei umani,
Mult mai banali să fie decât o tinichea.