Trecutul îmi zâmbeşte, dar eu nu ştiu să-i mai zâmbesc. Nu ştiu cum să mă întorc către el şi să-l îmbrăţisez, să-i spun că mi-era dor de el şi că vreau să rămânem amândoi împreună, ca cei mai buni prieteni, pentru vecie.
Îmi este atât de dor de anii aceia de pruncie, când nu ştiam că dacă păşesc greşit e posibil să cad, când înălţimea mea nici nu mă lăsa să mă rănesc prea tare, dar când plângeam fiindcă aşa făceau toţi copiii care cădeau. Sau atunci când neîndemânatică am şters prima dată tabla, în prima zi de şcoală, fiindcă m-am aşezat în prima bancă. Ce ciudat mi-am privit colegii, în clasa a V-a şi mai apoi cea mai bună prietenă, şi asta doar fiindcă stătea alături de trei băieţi. Apoi a venit şi ziua când ne-am despărţit şi ce frumos era în primul an de liceu, cum eram noi, neştiutori, încercând să ne integrăm cumva. Şi am reuşit, dar a trecut mult de atunci. Un an, doi, trei... Trec aşa şi noi ne schimbăm, devenim mai perfizi, mai răi; unde aţi dispărut voi ani frumoşi?
Trecutul îmi zâmbeşte, dar eu nu ştiu să-i mai zâmbesc...
No comments:
Post a Comment