Anxiety

Murdară de noroiul anxietăţii, mă strecor prin locaşurile cele mai ascunse ale clădirilor şi aleilor, să nu pot fi văzută. E prea multă lumină aici şi parcă soarele ar fi un reflector pe scena asta murdară. Mă prinde în plasa aceasta atât de fină de particule de lumină şi oricât mă zbat, par să mă afund şi mai tare în ea, defectele par să mi se vadă din ce în ce mai bine şi sufletul meu jeleşte după întuneric. Era mai uşor..
Dar noroiul se vede la lumină şi sunt arătată cu degetul, căci toţi ştiu. De ce ar putea un om să fie murdar de noroiul asta colorat astfel, ca un curcubeu, fals şi apatic? Ochii mi se mişcă neîncetat în orbite şi numără prea multe mâini întinse, retina se blochează şi eroarea e mult prea mare ca să te mai poţi întoarce printr-un buton de "back" şi să ştergi greşeala.
Mi-e frică.
Mi-e frică de voi şi de EL, de schimbarea pe care o anunţă voci necunoscute prin cutiile acelea cu sunete, imagini şi suprficialitate, dar mai ales de mine, căci eu sunt monstrul. Eu sunt monstrul care îmi va devora sufletul putrezit, dar care există cumva.. Încă există.
Unde este leacul miraculos ce mă spală de păcatul fricii? Şi de-aş muri, căci doar de ea nu mi-e teamă, doar ea e schimbarea ultimă, care nu mă mai lasă în astă lume să fiu lumiată astfel, pusă în mijlocul indecent al scenei.
Atâtea voci şi atâtea trupuri se perindă prin mijloc, doritoare de soare, dar se pierd fad în întunericul acesta luminat în care m-am pierdut şi eu, unde şi pata de fard albastru de pe iris se vede. Colţurile întunecate sunt mai departe şi mai departe cu cât alergi către ele şi reflectorul pare din ce în ce mai mare într-un loc ca acesta..
Vreau să mă pierd în întunericul meu, să-mi pot devora sufletul în pace.
Vreau..
Mi-e frică de voi şi de mine, mi-e frică, iar dacă vorbesc se schimbă totul. Şi nu mai vreau nimic.