Era legat de ceva.. minunat, parcă. Mhm. Parcă..
Şi ai fi zis că leagănele, oricât de grele, oricât de uşoare, tot în contra vântului se mişcau, căci aşa le plăcea lor să fie: speciale, ele, doar ele îmtotriva vântului într-un mod atât de natural, atât de uman. Stai! Natural şi uman? Parcă nu mai are nicio logică, nu? Niciuna.
Aşa-mi aduc aminte de mine şi de ei, da! Mai ales de ei.
Pe o plajă pustiită de mult prea mulţi paşi şi adidaşi ce i-au bătătorit nisipul, alături de o ploaie rece în plină toamnă, acolo se găsesc imaginile adevărate, acele imagini ce nu ştiu să mintă, nici n-au ştiut vreodată.
Un strop m-a recunoscut. Am mai fost acolo, amândoi, odată demult şi acum îmi mângâie simţurile aşa cum l-am învăţat data trecută. Încă mai ţine minte şi se pare că nici eu nu m-am schimbat. Îmi plac aceleaşi lucruri, uneori.. Şi singură, tot la fel îmi place ploaia, însă fără ei.. fără ei e mai calmă şi mai nepăsătoare. Mai puţin acel strop. El mă ţine minte, da. Mai ţine minte.
Şi-n mână ţin o foaie, prea uşoară pentru mintea mea. Nicio amintire nu-i încarcă ţesătura aproape putredă, putredă căci nimeni n-a avut nevoie vreodată de ea, mirosu-i fiind putred de nou. Nu, nu-mi place aşa. Dar încep să scriu, încerc s-o încarc cu amintirea ce-o port cu mine mereu. Alţii, când văd o foaie veche gândesc într-un mod automat că este nefolositoare, dar ce ştiu ei?
Eu scriu, scriu o scrisoare către mine. Ce contează din adresă e doar timpul, căci acela va diferi, în principiu. Locaţia, adresa.. Contextul social le va dirija, dar scrisoarea le va şti. Destinatar: anul 2008, anul 2012. Scriu două. Eu din trecut şi eu din viitor, să vă aduceţi aminte şi să ţineţi minte.
Şi voi tăia multe rânduri, şi voi fi nehotărâtă. Fiindcă sunt, încă sunt şi ştiu că şi voi sunteţi. Confuză. Dar foaia n-o voi schimba, căci aşa voi înţelege ce-am gândit, de ce-aş avea grijă să fie o foaie curată, nefolositoare pentru un suflet ca al meu?
Dar nu mai ştiu, nu vă mai ştiu, şi nu mă mai cunosc pe mine. Mă uit printre rânduri.
Mă voi găsi atunci când voi citi din nou.
2 comments:
incerc sa`mi dau seama ce vrei sa spui dar ascunzi ideile dupa atatea metafore k m pierd printre randuri. :)
Nu stiu daca e de bine sau nu faptul ca ascund atatea printre metafore ;)), dar oricum, incerc sa explic in mare.
In principiu e vorba de timpul care nu ne permite sa fim noi si societatea care ne constrange, oricat incercam noi sa ne miscam contra ei. E vorba de amintiri, de prieteni pierduti, dar cu care te regatesti printr-o legatura infim de mica, dar atat de importanta, incat iti dai seama ce mult a insemnat la momentul potrivit, ori prea tarziu poate.
Apoi, ideea ca atunci cand scriem si chiar si cand vorbim am ajuns sa facem atatea corecturi de idei, principii, dar si de cuvinte, incat noi nu mai suntem noi. Si facem acele corecturi in asa masura incat sa nu se vada vechea "greseala". Vechea greseala se vede in acea "scrisoare catre mine din trecut/viitor" prin taieturi si asa o sa pot sa inteleg (asta la general, oricine poate fi eu din text) cine eram si cum am ajuns la anumite idei. :)
Post a Comment