Luni dimineață

                Era o săptămână lungă şi încă de luni dimineaţă simţea că este prea obosită pentru a face faţă. Nu reuşise să doarmă nici măcar un minut în noaptea anterioară şi ştia că singurul vinovat pentru acest lucru era chiar omul pe care-l privise în oglindă timp de cinci minute, fără să înţeleagă de ce făcea atât de des alegeri atât de greşite. "Cafea.. cafea!" gândi ea uitându-se în oglindă şi se îndreptă către laptop-ul aruncat neglijent undeva între cearceafuri, perne şi pătură. "Hmm, ce melodie?" Niciun sunet nu putea să o facă să se simtă mai trează sau mai pregătită pentru toată săptămâna, însă cu greu alesese ceva ce ştia că nu o face să se simtă niciun, măcar nu în acel moment şi porni cu aparatul în braţe către bucătărie.

                Ştia că avea multe de făcut începând cu acea oră matinală de opt dimineaţa, oră la care deseori era trează, dar niciodată în ultimele multe luni odihnită. Ibricul se afla deja într-o mână, ceaşca pregătită în cealaltă şi se străduia să dea drumul la robinet. "Gah! De ce nu mă gândesc înainte să fac ceva?" Lăsă ibricul jos atunci când sună telefonul şi se uită enervată către uşa ce despărţea bucătăria de sufrageria care îi era pe post de dormitor. ”Iar am uitat să-mi iau telefonul. Dar nimeni nu mă sună la ora asta..”  A lăsat ibricul în chiuvetă și apa curgând și a pornit către sufragerie. Undeva pe jos stătea telefonul ei luminând în camera semiîntunecată.

                -Alo? zise ea puțin speriată când văzu numele ce îi apăru pe ecranul telefonului, după ce apăsă butonul verde.

                -Pot să vin la tine?

                Era sigură că urma asta încă din seara trecută când aceeași persoană, cu aceeași voce îi spusese că va veni la ea și deși în ultima lună tot urma să se întâmple asta, niciodată nu se întamplase. Probabil de asta și uitase; credea că iar va pleca în altă parte.

                -Sigur.

                Îi descrisese drumul și se pregăti să plece către stația de tramvai să o culeagă pe prietena ei. Își imagina că astfel avea să aterizeze într-o dramă în care nu-și dorise niciodată să intre și pe care încercase de mult prea multe ori să o evite, însă nu se putea imagina pe ea zicând nu. Nu zisese nici măcar da, ci sigur, ca să își asigure prietena că era totul în regulă. dar desigur că ăsta era subconștientul ei. Era obișnuită să zică ”sigur”, poate pentru a se convinge chiar pe ea că totul este în regulă.

                Drum greșit, stații multe, tramvaie care vin și pleacă, telefon a cărui baterie părea să nu susțină cauza, puțin noroc, s-au reîntâlnit după multă vreme și tot de ce era nevoie era acolo. O prietenă și o îmbrățișare. Nici nu știa cât de mult își dorise până și ea asta, câtă nevoie avea de cineva care să nu știe, dar să știe!

                -Hai să stăm puțin pe afară.

                Cumpărase un nou pachet de țigări, își aprinsese deja a doua țigară din ultimele cinci minute și nu realiza că simțea puternic ceea ce simțea prietena ei deși tot încerca să-i zică: ”Nu știu ce să zic, nu sunt eu în situația asta.” Era un fel de adevăr mascat în propria ei minciună. Sau poate invers, dar ce mai conta în acel moment?

                Au stat câteva minute afară și au vorbit, ea a ascultat și a încercat să râdă, să nu o lase să-i fie milă de propria ei persoană. Nu de asta avea nevoie, știa că niciodată nimeni nu ar fi avut nevoie de așa ceva.

                Ajunse în casă, țigările păreau să fie multe, dar puține în același timp, în funcție de perspectivă. Își amintise de cafea și totuși nu putea să-și aducă aminte momentul când închisese robinetul. ”Hm, bine că nu l-am uitat deschis.” Se apucase din nou de făcut cafeaua și de data asta reușise să ducă până la capăt acțiunea. Gândea că are o zi bună de luni, începută de dimineață, în ciuda oboselii și că până la urmă săptămâna nu mai părea așa de urâtă. Măcar știa că o va duce și pe asta până la capăt.