Câteodată când crezi că totul se transformă şi se decolorează spre a fi în alb şi negru e posibil să fi în stadiul acela de autoconvingere. Şi rămâi aşa, închis, văzând lumea în griurile tristeţii fără să-ţi permiţi să vezi mai departe, că poţi fi şi fericit. Mi-am deschis ochii şi văd, văd că merită să preţuieşti ce ai, să-ţi doreşti mai mult, dar să nu fii nemulţumit, căci e posibil să ai destul.
Acum văd culorile şi se prezintă situaţia în felul acesta:

De ce aş vrea să schimb ceva, orice în viaţa mea? Bine, aş vrea, însă sunt atâtea care vor rămâne aşa şi încep cu mine. De ce să mă schimb pentru x ori y, dacă el nici nu se gândeşte să se schimbe pentru mine? Câteodată îmi place să fac sacrificii, dar nu pentru oricine şi au rămas puţini care să merite.
Sunt eu şi sunt fericită, poate nu cu adevărat optimistă, dar îmi permit să visez şi să cred că visele mele se vor împlini. Cel puţin cea mai mare parte.
Îmi permit să fiu supărată pe anumite aspecte fără să-mi dau tot ritmul de viaţă peste cap fiindcă lumea pare rea. Este şi am de înfruntat asta. De acord, pot să mă descurc, de asta sunt om. Vreau să fiu supărată şi să mă exteriorizez ţipând, urlând, spărgând, dar fără să mai ţin în mine, fără să mai aduc picătură cu picătură până când explodez, dar tot fără să arăt că s-a întâmplat asta. Merit să mă supăr, am dreptul să fac asta.
Îmi permit să zâmbesc şi să râd fără să zic de ce o fac, fiindcă fac asta şi de ce are nevoie toată lumea de explicaţii? Pot fi aşa şi fără să vă explic, eu sunt aşa şi punct.
Îmi permit să plând atunci când o simt, chiar dacă sunt în public, pentru ca apoi să râd şi să nu-mi mai pese.
Îmi permit să sar şi să dansez când mă apucă, oriunde aş fi [ mai puţin la biserică ].
Îmi permit să înjur dacă prin asta mă descarc.
Îmi permit să fiu tipa sociabilă care spune lumea că sunt.
Îmi permit să fiu fericită şi sunt fericită, aşa cum înţeleg eu acest concept!
Vă mulţumesc tuturor pentru asta!