-Pe noptieră, zâmbi Ilinca, un zâmbet de care ţi-ar fi fost dor oricând, să simţi colţii ascuţiţi cum îţi sfâşie carnea şi partea aceea eternă, dar pe care nimeni nu o vede cu adevărat pe care ei au numit-o suflet. Aşa simţeai că trăieşti şi îţi era dor chiar şi atunci când te ataca şi îţi lăsa viaţa pustie. Aparent pustie.. Căci astfel învăţai să vrei mai mult, să mai vrei măcar încă odată, să-i mângâi colţii şi să le ceri să le pese, să te guste. Încă odată, hai încă puţin, le-ai fi zis de o mie de ori, dar erau atât de răi, că nu se mai arătau vreodată, decât să te rănească şi apoi să-ţi arate iar că nu le pasă. La infinit.
-Şi de ce ai lăsat pozele acolo?
-Ca să doară.
Aşa ne-am obişnuit, aşa e perfect, altfel n-am fi noi, altfel aş fi plecat de mult. Mă doare, dar tot te iubesc..
No comments:
Post a Comment