One day

They said she shouldn't be happy when they saw her sparkling eyes and so they dragged her back to whatever was before. Before what? No one ever knows, but there's always a "before" and never an "after"..

Clasicul e destin. Ineditul e noroc. Împreună sunt viaţă.

Monday, February 23, 2009

"Am uitat de zâmbetele acelea frumoase." se auzi vocea sa cristalină în spatele meu, însă vroiam să nu o recunosc azi, să uit că o ştiam şi să o cunosc din nou. Ce ar putea fi mai frumos decât repetarea aceleiaşi frumoase poveşti, măcar încă odată, ca să nu uităm cum a fost şi ce a fost mai frumos, ca să ne amintim primele emoţii ce ne-au străbătut corpul firav, deşi natura poate l-a făcut puternic?
Mie mi-ar place să am ce să-mi amintesc, să repet măcar în mintea mea ca un film ce-l voi iubi multă vreme, însă imaginile refuză să existe măcar, aşa că mă retrag la umbra cuvintelor, pentru zilele când voi putea spune : "A venit şi vremea mea să rulez un film la nesfârşit, ca lumea să-mi pară plină doar de proşti ce s-au iubit."
Aş fi zis şi eu odată asta, cred că mai mult din gelozie faţă de toţi acei fericiţi suferinzi, ce-şi ling rănile după o astfel de poveste sau poate fiindcă simplu mă durea prea mult, dar azi ajung să mă contrazic. Nu-mi mai doresc ca în interiorul meu să străbată ecoul atât de uşor ci mi-ar place să se împleticească printre sentimente, chiar şi lacrimi, să fie nevoit să sară cuvinte memorabile, zile şi date pe care nu le voi uita pentru mult timp. Acum îmi doresc ca lacrimile să cadă, căci n-am mai plâns de mult şi parcă mi-e dor de acei picuri, de lichidul acela cumva magic, nedorit de atâţia de multe ori.
De ce ar fi lacrimile văzute de lume comparate cu ruşinea ce-ţi spală obrazul şi totodată ţi-l marchează, atât de adânc, căci mult timp vei fi cunoscut ca cel care a plâns în public? Cred că şi eu eram odată de aceeaşi părere, însă puritatea lor, a majorităţii lacrimilor scăpate pe un obraz peste care au trecut poate mutle sărutări, mă face să mi le doresc atât azi, indiferent de motiv.
Ecoul, blestematul de ecou răsună şi acum şi se sparge de pereţii minţii şi sufletului meu, spărgându-se asemeni sticlei, în părticele mărunte, dar îndeajuns de mari cât să poată pătrunde acei pereţi ca de carne şi să-i facă să sângereze până la epuizare şi lacrimile tot întârzie să apară. Oare durerea asta fizică nu o pot simţi? Dar este o durere fizică? Poate că aş vrea-o, cristalele ar şterge-o, ar pansa rana şi aş trece mai departe, aşa cum am făcut întotdeauna când am fost într-o astfel de situaţie. Şi ecoul încă se aude şi se aşterne peste sufletul meu, lăsându-se ca o pâclă ce cu greu o mai pot ridica, o pâclă sonoră, cu sunete acute, ce-mi înţeapă timpanul, făcându-l să vibreze mai departe către acel sistem absurd de oscioare, amplificându-l din ce în ce mai mult, lăsându-mă să surzesc şi mi-e teamă că data viitoare nu voi mai auzi niciun răsunet al sentimentelor mult dorite. Mi-e teamă...
Mi-e dor de un tine pe care nu-l cunosc în nicio formă, nici măcar în formă ideală mintea mea nu vrea să-l mai păstreze, nu vrea să mi-l arate, ca să-l pot înţelege şi să-i pot repera măcar o imagine deformată în viaţa reală, în realitatea crudă a zilelor şi a nopţilor. Aşa că simplu încerc eu să-mi creez formele ideale în orice situaţie şi continui cu speranţa că voi fi mulţumită dacă vreodată le voi atinge. Mă voi mulţumi şi cu atât, aşa cum întotdeauna am încercat să mă mulţumesc cu puţin, deşi am sperat că merit mai mult.
Dar acesta e destinul acela în care nu cred şi pe care-l detest dacă există, căci simt că eu sunt nesemnificativă, că părerile mele nu mai au vreo relevanţă, nu în astă viaţă, că altcineva alege sau a ales odată pentru mine. Dacă aşa e, mulţumesc oricum, pentru binele de până acum.

3 comments:

A said...

>:D<

Anonymous said...

Scrii lin si frumos, desi majoritatea cuvintelor ce-ti picura din inima sunt triste. Nu am cuvinte care sa aline sau sa schimbe cumva situatia. Pot doar sa spun ca sunt o incapatanata care refuza si ea sa creada in destin, careia ii place sa se amageasca gandindu-se ca orice firisor de viata conteaza pe Pamant. Cat despre acele lacrimi... uneori sa plangi e cel mai bun lucru care ti se poate intampla si, intr-adevar, putine persoane pot intelege acest sentiment.

Anonymous said...

sunt facut dintr-o luna bizare
sunt facut dintr-o luna bizara, cu miezul de lut, in limba de fiere.. amara purtarea in inima cere, adancul prins in timpul de miere.. sunt trecut de o ultima noapte sub parerea unui vis..
in pantecul durerii macina
o foame inumana, amara si trista.. trebuie sa fi fost ultima limpezire a apelor tamplei fiintei
povestirea nu se poate naste, nu s-a inceput niciodata
un simplu motiv, sfarseste in fiece clipa toata involaia timpului cu marginile vestniciei, parca nefiintei

.. sub un cer de plumb
o lume oligofrena
intr-un oras de gheata
o lumina impertinenta
ratacind amintirile
cu un ochi de paiata
nasture la haina tristetii trecatorului mut/trecatorului scut
si un ochi fara viata
la cersitul nadejdii unui brat
stang
si o cortina cazand peste un act in incertitudine
un fir de olimp chibzuind puterea lumilor morganei lor alegeri.. iubire
dincolo de usi si de ferestre si de tristeti domestice, de zgomote interioare asortate la culorile tapetului si soundului topit ca ceara parfumata, cu un rand de aripi ramase de la ultima curatenie cu pamatuf